O "prima data cand..."

Nu imi plac dovleceii, nu mi-au placut niciodata. Gustul lor dulce-acrisor scarbos, semintele acelea stravezii, pana si numele de "dovlecel", totul imi repugna. Prajiti, pane, in ciorba... scarba suprema. 

Aliatul meu in lupta contra dovleceilor a fost in copilarie vara-mea.Toata lumea incerca sa ne convinga cat de sanatos este dovlecelul si cum vom fi mult mai frumoase si destepte daca acceptam sa mancam asa ceva. Dar noi, arogante, ne multumeam cu ce aveam si strambam din nas, intorcand capul ferm si refuzand cu nesupunere mancarurile ce contineau in ele orice urma, oricat de fina de dovlecel. Eram noi doua impotriva lumii. Si nimic nu ne putea dobori, strangeam din dinti, ne priveam una pe cealalta si suportam cu stoicism orice reprosuri, amenintari, perspective sumbre si, din cate intelegeam, inevitabile, care ne erau adresate de catre cei din jurul nostru.

Am functionat asa multa vreme. Eram echipa perfecta. Ne-am luat de mana si nu ne-am mai dat drumul, am strabatut mari si tari, ne-am refugiat in nori, am fugit in alte galaxii, ne-am catarat in copaci si am sapat transee, am facut tot ce am putut ca sa ne aparam de atacul dovleceilor.

Pana intr-o seara. Era in plin sezon. Ca de obicei, dovleceii ranjeau dezgustatori si pane dintr-o farfurie mare si alba, ale carei margini contrastau puternic cu pigmentul lor bronzat, intr-o usoara alianta cu noi doua. "Luati, ca sunt buni, sa cresteti etc", eternul refren care nu ne mai atingea demult. Stateam nemiscata, precum o stanca si priveam in gol, tacand apasator. La urma urmei, era inca o batalie ca oricare alta de pana atunci. Eram calma, victoria era asigurata. Intr-adevar, urma o lupta pe viata si pe moarte, dar ii stiam deja finalul. Inevitabil fericit.

"Biine, ma, hai sa incerc". Mi-am ridicat privirea catre aliata mea si nu mi-a venit sa cred. Imi mai amintesc doar bretonul ei taiat perfect drept si furculita care s-a infipt nepasatoare intr-o felie de dovlecel. "E, uite ca nu e chiar atat de rau!". 

Fara nicio avertizare prealabila, fara niciun regret, fara nicio privire, alianta impotriva legumei inamice s-a rupt. Si am ramas singura. Singura care era neascultatoare, care nu asculta de cei mari ca sa creasca mare si frumoasa. Singura si infometata, pe o creanga de copac inalt, intr-o campie fara niciun orizont, in arsita. Si s-a deschis pamantul si am intrat in el, si transeele noastre, sapate in atatea veri fierbinti s-au pravalit peste mine, si tunetele m-au tunat si fulgerele m-au aprins, valurile m-au invartit de mii de ori si m-au aruncat in intuneric. 

Nu e chiar atat de rau??? Imposibil!!!

Vara-mea isi aminteste o alta varianta. Incearca sa se disculpe acum, invocand faptul ca ea de fapt nu a stiut ce mananca, si ca a aflat abia dupa ce isi exprimase parerea asupra acestora. Dar ea nu isi aminteste bine, nu a fost o experienta care sa o marcheze. La urma urmei, pentru ea a fost cel mult prima oara cand i-au placut dovleceii. 

Pentru mine a fost prima tradare de care imi amintesc. Din pacate, nu si singura. Din fericire, singura din partea ei. Din pacate, singura de care imi amintesc acum fara sa incerc sentimente negative, ci cu zambetul pe buze.

Nu imi mai amintesc exact cand am iertat-o. Probabil in seara in care am invatat-o cum sa il faca pe 5.