Noapte buna, copii!

Pentru ca nu toate lucrurile se desfasoara in ordinea lor fireasca, noi mai intai am dormit, si apoi nu am mai dormit. Noptile. In primele luni, Anton a fost wonderkidul care nu m-a deranjat noaptea. Dormeam ca un om normal, pana pe la 8. Poate chiar 9. Am prins chiar si 10. O data si 10 jumate. Asta fara pauza, ca asta e schepsisul de fapt. De vreo doua luni s-a terminat. Fara niciun motiv (sau poate cu unul nedescoperit de simtul meu matern deci foarte dezvoltat), Anton a inceput sa se zbata de vreo doua- trei ori pe noapte.

Cateodata scap cu apa. Anton, vrei apa? El, cu ochii inchisi, deschide gura (asta ca sa stiti ca intelege intrebarea chiar si in somn, si nu glumesc!!), gogaltaie (iar simt nevoia unor diacritice) niste h2o si se culca satisfacut la loc. Iar eu ii urmez exemplul.

Alteori, insa, apa nu este suficienta, si trebuie sa ma dau jos din pat, sa incalzesc apa, sa ii fac lapte si sa ma intorc sa ii dau sa bea ca sa ma lase in pace sa dorm. La inceput deschideam televizorul si ma uitam pana cand, cu burta plina, Anton sforaia linistit in patutul lui. De fapt nu pana atunci, si de aici izvoraste si problema mea, ci pana se termina filmul. Orice film prindeam la televizor, in general pe Hallmark - un film de duzina, sau pe ProCinema, in general cu Hercule Poirot. Si pentru ca trebuia sa aflu cine e criminalul, ramaneam cu televizorul aprins pana la final, rugandu-ma sa se termine mai repede, ca sa pot sa ma culc la loc.

Prinzandu-ma eu ca sunt pe cale sa dobandesc un nou obicei prost, m-am hotarat sa nu mai cedez acestei tentatii si sa incerc sa inlocuiesc televizorul cu altceva. Exact, cu telefonul. La ore foarte tarzii din noapte, optiunile sunt foarte putine, asa ca am ajuns pe facebook. Nici aici nu prea am de unde sa aleg. Statusuri cu "nu mi-e somn" sau "mi-e somn", dupa caz. Sau prietenul Craioveni de pretutindeni care mai prezinta cate o victorie a vreunui oltean emigrat cu succes(e) prin tari straine. Intr-un minut epuizam tot ce se postase in ultimele 6 ore. Asta pana cand m-am imprietenit cu National Geographic. Sau pana l-am apreciat, nu mai stiu exact.

Ziua lui National Geographic este noaptea mea. Active, amandoua. E suficienta o singura postare a noului meu prieten/ apreciat (in geneal informatii foarte interesante) si am cel putin 100 de comentarii de citit. Noi specii de bacterii, meteoriti, mame leopard, toate starnesc comentarii care mai de care mai interesante sau tembele. Citeam cu detasare, pana cand...

Intr-o noapte hranitoare, National Geographic posteaza urmatoarea informatie: "Imaginary chewing and swallowing can reduce your real appetite for specific foods, according to a new study. The discovery could lead to new ways to control obesity and battle other addictions."

Wow, I knew it! Am apasat pe buton si am iesit din aplicatia de facebook. Am deschis aplicatia de lanterna a telefonului pe care mi l-am plasat sub barbie si i-am soptit foarte serios lui Anton: "Frate, uite care-i treaba. Un studiu recent efectuat de cercetatorii britanici a relevat faptul ca mestecatul si inghititul imaginar pot reduce apetitul real pentru lapte. Asta cica ar fi o cale de a controla obezitatea si de a invinge dependenta de biberon. Eu stiu ca nu este cazul tau, mai ales ca te-ai situat intotdeauna spre limita inferioara a greutatii normale pentru varsta ta, insa coroborand rezultatele acestui studiu cu sustinerile doctorului Emil Capraru in emisiunea "Genialii" de pe TVR1 conform carora bazele obezitatii la adulti se pun inca din primul an de viata, eu zic sa o lasi mai moale. Si spun asta pentru tine, nu pentru mine... Asa stimulam si imaginatia, ca doar vrem sa fii un copil creativ, nu? Nu ma apuc acum sa iti dau instructiuni, sunt sigura ca ai inteles si singur ce trebuie sa faci. Totusi, nu ma pot abtine: deci, ne e foame noaptea? Ne imaginam un biberon plin cu lapte la temperatura ideala, pe care il mestecam si apoi il inghitim. Laptele, biberonul, nu conteaza. Oricum, totul e imaginar, deci nu ne poate pica rau la stomac. Si asa, absolut intamplator, poate mai si dormim. So... we're in this together, ok?".

Anton s-a uitat doar cu un ochi la mine, incruntat si deranjat de lumina, dar a dat afirmativ din cap. Stiam eu ca nu poate fi atat de greu! Atata vreme cat stii cum sa pui problema, folosind un ton ferm si argumente solide, stiintifice, copilul nu are de ce sa nu inteleaga si sa nu te asculte! Trebuie sa comunici, sa te impui si, din momentul in care stapanesti aceasta arta, uite cat de usor poti obtine ceea ce iti doresti!

M-am culcat linistita si sigura de rezultate. Care nu au intarziat sa apara, fix 24 de ore mai tarziu: