Adevarata Alba ca Zapada

Pentru mine Alba ca Zapada nu a fost cea din desenele animate ale lui Walt Disney:

... ci aceea din cartea ilustrata de Iacob Desideriu. Alba ca Zapada mea nu se tinea de rochita, tinand degetelul mic in sus, ca sa pozeze. Nu isi intorcea usor capul, intr-un cochet semi profil, nu isi ridica sprancenele, nu isi aranja buclele. Nu avea bucle!!! Ea se aseza pe un trunchi de copac din padure, isi dadea parul pe spate si isi impreuna mainile senina, mandra, plina de bun simt. Nu era la photo session, nu trebuia sa dea bine in poza, ci pur si simplu facea o fotografie de familie. Dreapta, mandra, modesta, frumoasa.

Alba ca Zapada mea era profunda. Cu o privire patrunzatoare si inteligenta. A lu’ Disney e si ea fata buna, dar pare cam superficiala. Iar fundita aia rosie din cap nu o ajuta deloc.

Ah, iar piticii…. Cu astia chiar am o problema. Piticii mei erau oameni seriosi, cu chipuri incercate si barba alba, slabi si uscati, fara burti, caciulite roz in cap, gene lungi sau expresii de copii tembeli. Si, poate cel mai important lucru, nu aveau nume. Pentru mine nu au existat Mutulica, Rusinosul, Somnorosul sau alti penibili, piticii mei nu aveau timp si nici dispozitie de fasoane gen mi-e somn, rusine sau hapciu! Ei erau reali, aveau treaba si responsabilitati, munceau in mina cu adevarat, nu se jucau cu diamantele si nu cantau veseli dupa o zi de munca fizica haiho, haihooo!!!

Si ce nu am inteles niciodata in desenele lui Walt Disney a fost de ce a sarit peste prima parte a povestii, aceea in care mama adevarata isi pune dorinta de a avea un copil alb ca zapada, cu buzele rosii ca sangele si parul negru ca abanosul. Poate nu a inteles dl. Walt, dar aceea este o parte esentiala a povestii. Nimic din ce a urmat nu s-ar fi intamplat fara acel moment. Alba ca Zapada era atat de frumoasa pentru ca asta si-a dorit mama ei! Pentru ca trei picaturi de sange au cazut pe zapada alba asternuta pe pervazul negru de abanos! Pentru ca teoria haosului se aplica si in basme, si acest lucru ar trebui respectat!

Cristos a inviat!

Anul acesta avem pe masa oua rosii, oua emo si traditionalele oua army. Ghici care pe care!

Oranduiala

Se ia o mana de lighioane ale padurii, libere prin nastere, cu lanturi de picioare prin aruncare in viata, li se perie blana respectiv se lustruieste pielea, in functie de specie si de costum, se imperecheaza/ incoloneaza si se mana pe cararea intunecata din padure spre luminisul prevazut cu lac.

Acolo se regrupeaza fiintele pe criterii civilizate de dentitie (de tip carnivor, respectiv ierbivor) si se tintuiesc pe pietre acoperite cu corpuri vegetative de muschi fierea pamantului. Li se da pe la nas cu surate sacrificate si ulterior impanate si afumate sau cu ierburi de cea mai buna calitate cu efect de inaltare dar nu in grad si li se explica despre vremurile pe care le traiesc, defrisarile incontrolabile, extinctiile moderne si sacrificiile necesare. Sunt asigurate de strangerea randurilor si de sprijinul necesar, iarba va fi cat de verde si apa cat de limpede cu putinta, soarele arzator un pic mai filtrat de vegetatie si biciul cat mai usor. Parul se va schimba mai rar, naravul mai des, iar iepurii vor intra intr-un un program de infrangere a pornirilor naturale deoarece planeta este prea mica iar noi deja prea multi si, oricum, sunt prea multe galerii de sapat ca sa mai aiba timp de altceva.

Se ia apoi fiecare vietate de botnita, i se cere parerea si se baga cu capul adanc in apa pentru purificarea sufletului, atat de necesara in vremuri grele, si pentru mai a dracu’ pretuire a vietii in fata atat de apropiata a mortii. Animalul se scutura apoi puternic, ca in fiecare zi, si se pulverizeaza cu arome erbacee si lemnoase, pentru a crea aparenta de veritabil si de integrat in absolutul natural al padurii.

La final se incurajeaza prietenia si solidaritatea intre organismele ecosistemului, respectul reciproc si intrajutorarea. Se reiau previziunile optimiste si taurii de coarne si se sacrifica o samanta putrezita pe altar, pentru belsug. Chermeza se incheie cu atacul fulgerator al carnasierelor la gatul unor consumatori din verigi mai slabe si prin calcarea in picioare de catre suple fitofage a painii lor cea de toate zilele, verde-n fata.

Deasupra tuturor, un paianjen, poate chiar vierme, oricum, in mod clar un nevertebrat, porneste laserele de club, isi intinde conturul negru spre clarul lunii si apasa butonul ce elibereaza pana in cele mai adanci hauri imnul ecosistemului