Saraca fata bogata

Nu stiu cate din femeile pe pe care le cunosc viseaza la asa ceva. Nu mi-a zis nimeni nimic, dar am eu niste banuieli, asa, ca... of... Da e cheesy, poate fi si penibil. Totusi, noua nu ne prea displac chestiile astea. Daca intelegeti ce vreau sa spun… huh?

Parerea mea: slabe/minime sanse sa gresesti cu o faza din asta! Punctaj maxim!! Stiu, nu mai este nevoie, nu-i asa? Nici nu a fost vreodata... Mda…

Una peste alta, bai doamnelor, pentru ca sunt sigura ca doar voi o sa va uitati la filmulet (recunosc, nici eu nu m-am uitat chiar la tot, de la un punct incolo am mai sarit peste cateva secunde), ete ca se poate si fara rezervari, stres, rochii modificate pana la perfectiune, liste de melodii etc. Conditia e una singura. S.F.

Well, Nikki era sa lesine de cateva ori! Si ce lalaie era rochia aia pe ea! Si i s-a mai scurs si tot machiajul! Nu mai vorbesc ca aia care i-a varsat lu' baiatu' (… nu am retinut cum il chema, cu toate ca el e personajul cheie al postului) apa-n dreptul inimii era si mai misto decat ea. Mie mi s-a parut la inceput ca e Katy Perry si ma si gandeam: iote, frate, ce proasta e asta! Cum dracu de nu se prinde ca urmeaza ceva, o gluma, o faza, cand i-a aparut in fata Katy Perry si l-a agresat foarte familiar pe barbatu-su??

Oribil, ce pot sa spun! Doamne fereste de asa ceva!

This is love

Oranduiala

Se ia o mana de lighioane ale padurii, libere prin nastere, cu lanturi de picioare prin aruncare in viata, li se perie blana respectiv se lustruieste pielea, in functie de specie si de costum, se imperecheaza/ incoloneaza si se mana pe cararea intunecata din padure spre luminisul prevazut cu lac.

Acolo se regrupeaza fiintele pe criterii civilizate de dentitie (de tip carnivor, respectiv ierbivor) si se tintuiesc pe pietre acoperite cu corpuri vegetative de muschi fierea pamantului. Li se da pe la nas cu surate sacrificate si ulterior impanate si afumate sau cu ierburi de cea mai buna calitate cu efect de inaltare dar nu in grad si li se explica despre vremurile pe care le traiesc, defrisarile incontrolabile, extinctiile moderne si sacrificiile necesare. Sunt asigurate de strangerea randurilor si de sprijinul necesar, iarba va fi cat de verde si apa cat de limpede cu putinta, soarele arzator un pic mai filtrat de vegetatie si biciul cat mai usor. Parul se va schimba mai rar, naravul mai des, iar iepurii vor intra intr-un un program de infrangere a pornirilor naturale deoarece planeta este prea mica iar noi deja prea multi si, oricum, sunt prea multe galerii de sapat ca sa mai aiba timp de altceva.

Se ia apoi fiecare vietate de botnita, i se cere parerea si se baga cu capul adanc in apa pentru purificarea sufletului, atat de necesara in vremuri grele, si pentru mai a dracu’ pretuire a vietii in fata atat de apropiata a mortii. Animalul se scutura apoi puternic, ca in fiecare zi, si se pulverizeaza cu arome erbacee si lemnoase, pentru a crea aparenta de veritabil si de integrat in absolutul natural al padurii.

La final se incurajeaza prietenia si solidaritatea intre organismele ecosistemului, respectul reciproc si intrajutorarea. Se reiau previziunile optimiste si taurii de coarne si se sacrifica o samanta putrezita pe altar, pentru belsug. Chermeza se incheie cu atacul fulgerator al carnasierelor la gatul unor consumatori din verigi mai slabe si prin calcarea in picioare de catre suple fitofage a painii lor cea de toate zilele, verde-n fata.

Deasupra tuturor, un paianjen, poate chiar vierme, oricum, in mod clar un nevertebrat, porneste laserele de club, isi intinde conturul negru spre clarul lunii si apasa butonul ce elibereaza pana in cele mai adanci hauri imnul ecosistemului

O "prima data cand..."

Nu imi plac dovleceii, nu mi-au placut niciodata. Gustul lor dulce-acrisor scarbos, semintele acelea stravezii, pana si numele de "dovlecel", totul imi repugna. Prajiti, pane, in ciorba... scarba suprema. 

Aliatul meu in lupta contra dovleceilor a fost in copilarie vara-mea.Toata lumea incerca sa ne convinga cat de sanatos este dovlecelul si cum vom fi mult mai frumoase si destepte daca acceptam sa mancam asa ceva. Dar noi, arogante, ne multumeam cu ce aveam si strambam din nas, intorcand capul ferm si refuzand cu nesupunere mancarurile ce contineau in ele orice urma, oricat de fina de dovlecel. Eram noi doua impotriva lumii. Si nimic nu ne putea dobori, strangeam din dinti, ne priveam una pe cealalta si suportam cu stoicism orice reprosuri, amenintari, perspective sumbre si, din cate intelegeam, inevitabile, care ne erau adresate de catre cei din jurul nostru.

Am functionat asa multa vreme. Eram echipa perfecta. Ne-am luat de mana si nu ne-am mai dat drumul, am strabatut mari si tari, ne-am refugiat in nori, am fugit in alte galaxii, ne-am catarat in copaci si am sapat transee, am facut tot ce am putut ca sa ne aparam de atacul dovleceilor.

Pana intr-o seara. Era in plin sezon. Ca de obicei, dovleceii ranjeau dezgustatori si pane dintr-o farfurie mare si alba, ale carei margini contrastau puternic cu pigmentul lor bronzat, intr-o usoara alianta cu noi doua. "Luati, ca sunt buni, sa cresteti etc", eternul refren care nu ne mai atingea demult. Stateam nemiscata, precum o stanca si priveam in gol, tacand apasator. La urma urmei, era inca o batalie ca oricare alta de pana atunci. Eram calma, victoria era asigurata. Intr-adevar, urma o lupta pe viata si pe moarte, dar ii stiam deja finalul. Inevitabil fericit.

"Biine, ma, hai sa incerc". Mi-am ridicat privirea catre aliata mea si nu mi-a venit sa cred. Imi mai amintesc doar bretonul ei taiat perfect drept si furculita care s-a infipt nepasatoare intr-o felie de dovlecel. "E, uite ca nu e chiar atat de rau!". 

Fara nicio avertizare prealabila, fara niciun regret, fara nicio privire, alianta impotriva legumei inamice s-a rupt. Si am ramas singura. Singura care era neascultatoare, care nu asculta de cei mari ca sa creasca mare si frumoasa. Singura si infometata, pe o creanga de copac inalt, intr-o campie fara niciun orizont, in arsita. Si s-a deschis pamantul si am intrat in el, si transeele noastre, sapate in atatea veri fierbinti s-au pravalit peste mine, si tunetele m-au tunat si fulgerele m-au aprins, valurile m-au invartit de mii de ori si m-au aruncat in intuneric. 

Nu e chiar atat de rau??? Imposibil!!!

Vara-mea isi aminteste o alta varianta. Incearca sa se disculpe acum, invocand faptul ca ea de fapt nu a stiut ce mananca, si ca a aflat abia dupa ce isi exprimase parerea asupra acestora. Dar ea nu isi aminteste bine, nu a fost o experienta care sa o marcheze. La urma urmei, pentru ea a fost cel mult prima oara cand i-au placut dovleceii. 

Pentru mine a fost prima tradare de care imi amintesc. Din pacate, nu si singura. Din fericire, singura din partea ei. Din pacate, singura de care imi amintesc acum fara sa incerc sentimente negative, ci cu zambetul pe buze.

Nu imi mai amintesc exact cand am iertat-o. Probabil in seara in care am invatat-o cum sa il faca pe 5.

Cum am ratat la mustata marele premiu la Roblogfest

Bine, nici macar nu stiu daca exista un mare premiu, dar daca ar fi existat...

Pe scurt, Radu e in juriu. Daca nu ar mai fi fost nevoie sa voteze si cititorii... si daca ar fi fost Radu singurul membru al juriului. Desigur, ar fi trebuit si eu sa scriu pe blog, si nu numai la zile de sarbatoare familiale sau legale. De fapt, daca as fi desenat, nu scris, ca e in juriul de la sectiunea de design or something. Simt ca am trecut uite-asheea pe langa un premiu, ceva. Si eu, care voiam faima! 

Oricum, le transmit pe aceasta cale celor ce vor castiga Roblogfest ca alta ar fi fost soarta concursului daca altfel ar fi stat lucrurile!

P.S. Maine iar avem o zi de sarbatoare in familie! :P Abia astept!