Era sambata seara. Ma intorceam acasa de la o aniversare reusita, cu Anton chitaind fericit pe bancheta din spate, jucandu-se cu broasca mica si verde si ascultand pe Itsy Bitsy FM povestea vietii lui Sadoveanu intrerupta, din cand in cand de cate un cantecel vesel despre o lume minunata sau oac oac. Ne era foarte bine, daduseram drumul la caldura si ajunseseram la o temperatura ideala, ca putine lucruri pe lumea asta, ne daduseram jos caciulile si fularele, ne dezmortiseram degetele si ba conduceam, ba ne mai jucam, ba dirijam. Burdihanele noastre erau ghiftuite de pastrav si porc la gratar, de niste mii de salate verzi/ cu ciuperci, paste, porumb, masline, alte chestii neidentificate, sosuri, dulciuri, suc de struguri. Caldura se amesteca in mod placut cu mirosul de usturoi pe care il emanam in mod grosolan amandoi si care ne tinea departe si in siguranta de orice vietati reale sau fantastice, de pamant, apa sau vazduh, cu care am fi riscat in mod normal sa ne intalnim in cartierul marginas prin care ne faceam discreta intrare in capitala noastra gri.
Ajunsi la un semafor rosu, am oprit. Cu un zambet de bine pe fata, incercam sa il atrag pe Anton intr-o numaratoare a degetelor unuuu, doooi, treeeeei, intorcandu-ma din cand in cand sa mai verific culoarea semaforului. Peace, man!
Si, BAM! Il vad! Plutind ca o naluca, cu cinci picioare rasfirate de arahnida, cu doua cozi in care se impingea pentru a-si lua avant... Plutea, aluneca, nu imi dadeam seama exact ce facea, ideea e ca vietatea traversa intersectia. Prin mijlocul ei. Fix pe sensul si pe banda care primisera verde. Fix prin fata noastra, prin mijlocul intersectiei! In primele secunde am murit de ciuda, intunericul partial imi limita perceptia corecta a realitatii, mai ales ca picasem foarte brusc in ea, din lumea pe care mi-o creasem in ultimele 15 minute in cele 26 de grade din universul autoturismului corect, cu patru roti. Apoi ochii mei s-au obisnuit cu peisajul incetosat din fata si mi s-a dezvaluit adevarul: un domn se dadea cu un scaun negru (si sa fi fost alta culoare, io tot negru il vedeam, ca si pe om, de altfel, in caz ca nu v-am spus mai mult ca sigur era american african sau doar african sau de prin zona), scaun managerial, cu mecanism de balans fata-spate, doua brate, cinci picioare si rotilele aferente. Se dadea pe el prin intersectie. Probabil ar fi trebuit sa-l care in spate pana in vreun punct t, dar, neavand posibilitatea, ca noi, sa asculte o furnica duce-n spate un graunte jumatate, a ales calea cea mai usoara, s-a urcat el pe scaun si, hai, frate, apasa pedala acolo, da-i a cincea roata si baga mare pe carosabil, cu respectarea, fireste, a regulilor si semnelor de circulatie!
Mi-am inchis gura si m-am trezit din soc un pic prea tarziu, nu am apucat sa il filmez cum traversa intersectia. L-am prins, totusi, cateva secunde, dupa ce isi alesese o strada pe care sa isi continue drumul, doar asa, ca sa am o dovada si o ilustrare a celor ce le povestesc acum.
Cand am oprit filmarea si m-am intors cu fata iar la volan, dorind sa apas pe sageata din bula ca sa revad aratarea rotilata, am simtit o mie de ochi caprui fixandu-ma in ceafa. Am intors capul si erau in stanga (ca sa vezi cat de mladioasa poate fi traiectoria asta vizuala, dom'le). Doar doua perechi de ochi, deci patru organe vizuale, dar sigur erau ochi din aia compusi, de insecta, ai caror posesori cred ca ne vedeau panoramic, in mozaic, altfel nu se explica presiunea atat de mare pe care o puneau sub coada mea de cal. Un taximetrist si o doamna calatoare (care nu respectase regulile si se urcase in fata, langa domnul, in loc sa se urce pe bancheta din spate!) se uitau la mine de parca eram de pe alta planeta. IO!!! Credeti-ma ca nu aveam de ce sa mi se activeze mania persecutiei fix atunci (pt ca, nu-i asa, nu sufar de ea in mod normal), v-am zis, mancarea- mancare, muzica- muzica, caldura- caldura, Anton-beton. Eu eram bine, doar ca oamenii se uitau la mine ca la felul paispe, cumva cu repros, cumva cu mirare, dar, oricum, cu o expresie totala de consternare si de neintelegere a ma intreb oare si eu ce!!! ca si cum nu as fi fost un om intr-o masina, ca si ei (care fluturase putin telefonul, da, intinsa peste scaunul din dreapta, ca sa prinda mai bine imaginea, big deal), ci un om pe-un scaun, alunecand lin printr-o intersectie... Ca si cum eu as fi fost cea nefireasca in acel moment...
Norocul meu ca s-a facut verde si am luat-o fiecare pe drumul lui, ramanand sa nu ne mai intalnim niciodata. Taxiul a cotit la stanga, scaunul s-a pierdut in dreapta si un dulau de Ferentari a tras o cortina de negura peste el, iar eu am mers inainte, tot inainte, ascultandu-l pe Anton cum ingana un cantecel de noapte buna, copii, din Veronica.
Sa culeg o frunza, sa mananc un soare,
Ia-ti un scaun, cousin, du-te pana'n zare...