Tot despre copilarie

O doamna respectabila din Italia a venit si ea, ca atatia altii dupa 1990, sa cumpere un copil orfan din Romania, pe 4.000 de dolari. Vanzatorii ii spusesera ca nu mai au decat o bucata, un baiat mai mare, la vreo 8 ani, asa ca s-a grabit sa nu rateze sansa vietii si sa isi achizitioneze copilul mult dorit.

Marcel a fost imbracat frumos, de la Romarta Copiilor si a fost invatat sa spuna mama si bambino. A privit gales in ochii doamnei care, rapita de candoarea acestuia, a platit imediat imediat pretul si l-a luat cu dansa la hotel, urmand sa prinda primul avion spre casa.

Adevarul a iesit la iveala la prima baie. Marcel avea o inaltime de 1.30, dar si 17 ani si partea lui de 1.000 de dolari din afacere.

Aceasta este o poveste scarboasa, dar adevarata. Romaneasca. Doamna a intrat in stare de soc. Cei de la hotel au murit de ras. Marcel traieste si astazi, scapand din baia care i-a pus capac pe scara de incendiu si spune despre el ca e bine proportionat, doar ca i-a stagnat lungimea.

In concluzie, la Radio Erevan se intreaba:

- Domnu' redactor, este adevarat ca si americanii au pitici?

- In principiu da, dar cei romanesti sunt mai mari!

Boc, Boc, we’re back!

Dupa o lunga si chinuitoare boala (neindentificata pentru ca suntem in Romania) care m-a pus la pat timp de 10 zile, ne intoarcem pe blog precum Boc in guvern, nu ca ar fi fost plecat vreodata, vai ce ma speriasem! Sa se revizuiasca primesc! Dar sa nu se schimbe nimic! Poate doar daca o pun pe Udrea la justitie si atunci chiar ca ne gandim serios sa ne luam burta la plimbare spre orice alte meleaguri mai putin populate, pentru ca ne-am descoperim brusc foarte inadaptati lumii in care traim, intoleranti, obtuzi si, nu-i asa, comunisti.

Revenind la atmosfera calda si placuta din familia noastra, spuneam deci de boala. Pe scurt, a fost cu multa febra, frisoane (puternic zgaltaitoare, iar nu tremurande), dureri musculare, de cap, 4 spitale la fel de romanesti ca si politica, cu doctori nepasatori si asistente nesimtite ca-n obsesiile mele, teste ah1n1, ecografii la rinichi, coldrex, algocalmin, ceaiuri si portocale, infigere de ace in vena unu pentru recoltare sange, infigere de ace in vena doi (de fapt o data in vena si de doua ori pe langa, dar in ordine inversa) pentru fixare branula prin care sa picure perfid antibiotic si perfuzii atarnate de lampa cu picior din sufragerie.

Inca nu mi-au iesit toate rezultatele de la analize. Cred ca atunci cand esti grav bolnav in Romania analizele nu se fac cu scopul de a descoperi ce ai si de a te trata, ci pentru a afla de ce ai murit fara sa mai fie nevoie sa iti faca autopsia.

Partea placuta a acestei perioade a fost reprezentata de primirea si deci citirea unei carti foarte frumoase, care mi-a mai luminat un pic ultimele zile de agonie. Daca Aida ne recomanda chestii grele si profunde (20 de carti care ne-au schimbat viziunea despre lume din ultimii 20 de ani), eu pastrez linia blogului si va propun 1001 Children's Books You Must Read Before You Grow Up. Este o carte despre carti minunate (pe unele deja le-am pus in cos pentru a le comanda de pe Amazon pentru Cel pe Care Timp de Doua Saptamani L-am Numit Anton), in care am descoperit cu mandrie Ciresarii si La Medeleni.

Concluzie brusca din care veti intelege si de ce vine atat de brusc in acest post oricum dezlanat: ce bine ca m-am facut bine si ca m-am intors la birou, unde colegii de echipa ma asteptau cu bratele deschise si cu multe proiecte de terminat pana la sfarsitul anului!

What's in a name?

That which we call a rose by any other name would smell as sweet...

 

Intr-un volum recent al albumului de nostru de poze (vorba vine...) am regasit aceasta poza. Eram la Cozia, in drum spre Voineasa, in luna martie a acestui an. O zi frumoasa petrecuta cu prieteni si in care un membru al familiei noastre a declarat hotarat si din senin (sau poate intr-un context pe care nu mi-l mai amintesc acum), cu un turture mare in mana, pentru a conferi mai multa greutate momentului: “Daca o sa am un baiat o sa ii pun numele Parvu”.

Am ras mult si cu detasare, dupa care am uitat. Doua luni mai tarziu aveam un baiat. Si ni s-a amintit legamantul facut atunci, zi in care eram preocupati sa cumparam tincturi de propolis si crema de galbenele de la taranii de pe marginea drumului. Oameni seriosi, ne-am lepadat de acel nume. Si asa am ramas fara nimic.

A trecut ceva vreme de atunci. Intre timp, am epuizat toate listele de nume de pe internet, de pe Iphone, din carti si toate propunerile familiei, prietenilor, colegilor. Le-am respins pe toate. Suntem in faza in care cautam cu infrigurare orice nume nou pe care poate l-am ratat, la care poate nu ne-am gandit, care poate doar ce a fost inventat. Citim pe ecusoane numele ospatarilor din restaurante, listele eroilor neamului de la Mausoleumul Eroilor de la Mateias, insiruirea parcalabilor Castelului Bran...

Am ajuns la limita. Simtim ca, daca nu gasim mai repede un nume care sa fie suficient de bun pentru copilul nostru, o sa ne pierdem linistea (ca sa folosesc un eufemism). Nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand va trebui sa luam decizii cu adevarat grele in privinta Celui Mic si Fara Nume Inca.

Jiu jitsu sau kung fu?

Space - the final frontier!

Odata cu vremea, s-a schimbat si starea psihica sau fizica a unora dintre noi. Referindu-ma doar la ultima, observam ca se petrec niste transformari infricosatoare, care ar putea duce la schimbarea cartii de identitate ce-mi apartine cu carnetul de sanatate si pedigreeul lui Dexter. M-am gandit la asta pentru ca, de trei- patru zile, Dexter pare a evolua treptat, incepand sa isi foloseasca numai trei picioare pentru a merge, ba chiar cersind biped pentru multa vreme atunci cand isi doreste ceva ce ii depaseste statura, asta in timp ce eu am sarit direct la ultimul stadiu, tarandu-ma in patru labe de tot felul de dureri/trairi/(ne)simtiri.

Nu ar fi nicio problema, mi-e groaza doar de faptul ca ar trebui probabil sa imi implantez microcipul care ii era destinat lui Dexter pentru a mai ajunge vreodata sa prind batul pe o plaja din Grecia, si totul, pana la injectii-n ceafa!

Doctorul pare sa infirme, insa, ipoteza mea. Ma refer la veterinar, bineinteles. Problema lui Dexter este una fireasca, ce tine de specia lui, si nu presupune deloc, sustine acesta, sansa de a evolua intr-o fiinta superioara (afirmatie la randul ei discutabila, desigur). Astfel incat i-a administrat o injectie-n piciorul opus celui pe care il ridica (foarte logic, indeed) si i-a prescris niste vitamine. Simplu. Asta in timp ce eu raman in pozitia sus-mentionata, intreband cat costa halatu’ si rontaind un bob de Chappi.

Stiu ca e pacat, dar mi s-a-ntamplat!

Stim cu totii vorba aceea din batrani „nu-ti incepe saptamana de marti, cu plata impozitului dis-de-dimineata, ca-ti merge rau trei zile ata” . Nu-i asa ca ati respectat-o intotdeauna? O stiam si noi. Eu. Dar am nesocotit-o. Si asa am ramas fara masina.

Da, bine, o parcasem neregulamentar! Dar stiu si vorba cu capra vecinului, asa ca pe celelalte, care erau parcate la fel de neregulamentar, chiar pe trecerea de pietoni, de ce nu le-au ridicat? Aaa, pentru ca le-au luat doar pe cele din dreptul casei babei nebune care ii suna frecvent si le urla in telefon sa vina sa ridice masinile parcate (neregulamentar, da) langa casa ei? Raspuns afirmativ, ca sa nu repet.

Sa stiti ca daca vi se ridica masina din sectorul 1 trebuie sa ajungeti pe aleea Ma-te-lo-ti-lor nr. 31-...-43. Neaparat sa luati un taxi, altfel nu aveti nicio sansa sa o bunghiti! E frumos pe aleea Ma-te-lo-ti-lor, multa liniste, padure in stanga, lac in dreapta (pe aleea, insist, Ma-te-lo-ti-lor, cum altfel?!), pasarele...

Am gasit la fata locului trei retardati si-o doamna, in doua maghernite dintr-un cotet imens de masini, care mi-au scris pe procesul- verbal ca imi restituie autovehiculul marca „Peugot”, asta dupa ce initial au refuzat sa mi-o dea pentru ca pe talon e trecut numele sotului. Si ce sa le explici handicapatilor de comuniunea de bunuri a sotilor cand ei se activeaza imediat ca de fapt ce tot spui tu ca esti sotia, cand te cheama altfel ca pe cel despre care sustii ca ti-e sot. Deci da. Aici, stiu deja din experienta, lupta e pierduta. Am dat o declaratie ca eu sunt sotia, in ciuda aparentelor create de nume. Dupa care m-am hotarat sa gasesc si cateva zgarieturi pe masina pe care sa le trec pe procesul- verbal. Ca le-am facut eu, ca le-au facut ei, sa lasam pe altii sa decida. Eu mi-am deschis drumul.

Ah, era sa uit! Am platit si o taxa. Un fleac, cum ar spune comisarul Moldovan. 8 milioane jumate.

Prin urmare, fac trimitere (fara obscenitati) la origini. Adica la sursa. Vorbesc de baba care solicita aproape zilnic ridicarea masinilor parcate neregulamentar in dreptul casei ei, loc in care parchez si eu, de altfel, atunci cand merg la piscina dimineata (pentru ca nu exista locuri de parcare in zona!!!! dar nu o sa vorbesc acum despre raportul de 398.940 de masini in sectorul 1 la 123.000 de locuri de parcare, o lasam pe data viitoare). Nu poate sa ramana asa! Spun asta mergand tot pe pe o vorba veche, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. De fapt, ce spun eu vorba, cand e lege! Si daca azi mie mi s-a aplicat legea, sa i se aplice si ei, vorba vorbei-lege!

Legea talionului!

Articol unic. Persoanei care a produs un prejudiciu trebuie sa i se provoace un rau identic sau similar celui pe care aceasta l-a produs victimei, pentru a se mentine egalitatea intre fapta si rasplata.

Astept acoliti fara scrupule!

P.S. Si eu, care nu credeam in horoscop...

Tradare, tradare, de trei ori tradare!

Scrisoare deschisa catre sot

Eu te-am crezut. In momentele in care imi era cel mai rau si tu imi promiteai ca o sa incetezi si ca sursa raului meu va disparea. In momentele in care eu ma incovoiam si hotaram de comun acord ca trebuie neaparat sa facem ceva. In momentele in care ai promis ca nu o sa repeti niciodata acea greseala. Te-am crezut.

Am fost sigura ca viata noastra o sa fie de acum inainte linistita si ca nu o sa ne mai lovim de aceasta problema vreodata, cu toate ca stiam ca iti placuse foarte mult si ca ai renuntat cu greu. Am trecut peste tot. Am uitat. Am iertat. Si mi-a fost mai bine.

Si acum totul s-a naruit! Credeai ca nu o sa te prind? Ca o sa poti sa faci asta la infinit, profitand de diminetile in care eu plecam mai devreme la munca si de serile in care adormeam inaintea ta? Nu stiai ca totul iese la suprafata, mai devreme sau mai tarziu? Ma bucur cel putin ca nu ai incercat sa negi in momentul in care semnele mi-au indicat ca, de fapt, ma mintisei atatea luni.

Te rugasem sa arunci Protexul din Grecia pt ca nu mai suportam cum miroase si mi se facea foarte rau!!! Si tu nu l-ai aruncat! L-ai ascuns intr-un colt al baii, continuand sa il folosesti pe ascuns!

Trebuia sa astepti si azi-dimineata sa plec inaintea ta...

De unde pana unde? Despre cine?? Despre tine!!!

Nene, nene!

Eu am facut primul pas.... Mi-a luat ore intregi, asa ca acum e randul tau!

Salveaza atmosfera si arunca o umbra de normalitate, nu creaturi posedate, limbi incrucisate, mii de degete-nclestate, mecle deprimate, femei dezmatate.... cum sunt acasa desenate!!! Fa ceva, orice, shimba-i fata, culorile, fonturile, cuvintele, numele.... orice, numai sa nu te atingi de cele trei personaje si-un sfert!!!

Ai tu o idee mai buna? Sa spunem ca, nefiind convinsa de nimic, sunt deschisa la propuneri si chiar la compromisuri...

Ca ploua-afara, uite, e urat!
Si tot cu mintea goala sunt de-o vreme,
Pana si melcul sta cam amarat,
(ne)Gandind la episteme...

TBTC!