Fir intins!

N-am incercat sa pescuiesc, astfel de lucruri ma cam plictisesc,
Eu sunt o fire mai sociala, prefer sa nu stau foarte mult pe bara
Caci, mai ales de cand cu palaria, am cucerit cam toata galaxia.
Nu simt nevoia sa ma-nfoi in pene c-am prins un peste cat noua balene
Ma multumesc cu adevarul pur, acela ca sunt noul Raj Kapoor.
Un vierme viu in ac sa il strivesc, numai la gandul asta ma-ngrozesc...
De altfel sunt nascut sub semn de pesti, originile nu poti sa ti le contesti,
(Sunt constient ca am cam pierdut ritmul si rima, dar, ce sa fac, urasc si pantomima...
Cu toate ca nici sa va vorbesc deschis nu mi se pare chiar de vis,
Caci mi-am propus sa nu fiu vulnerabil, ci sa zambesc si sa raspund amabil).
Ca sa revin... Aveam un scop concret ce ma-ndemna sa scurm cu batul intr-un pet
(poate sa scurm nu este o buna exprimare, dar eu fac parte dintr-o clasa matura viitoare
In care poate si-un mare agramat va cotiza lunar la pensia de la stat
Ceea ce ar fi o mare realizare pentru adultii nostri din dotare).
Observ aici in treacat un regretabil obicei, acela de a ma-ntrerupe mereu din doi in trei,
Ceea ce nu ar fi, poate, o mare problema, daca nu s-ar extinde si la vorbitul in arena
Asta ar fi de-a dreptul periculos, caci risc sa ajung un leu ce roade singur la un os...
Ceea ce, poate, nu ar fi atat de rau, singur poate e mai sigur, osul ar fi doar al meu!
Stiu, sunt o fire cam nehotarata, mereu ma-ntreb: un lapte sau o suta?!
Sa trec iar la subiect, versuri mai scurte,  deci mai la obiect:
Stateam pe mal de lac sperand la un colac
Cand a venit curentu' si mi-am dat cu stangu-n dreptu'
(sper din suflet sa nu se repete, la propriu este, poate, acceptabil,
Dar un impiedicat la figurat ajunge pe forte proprii un mare ratat...)
Si mi-au zburat pantofii direct in colt de apa opus celui din care priveam eu cu mirare...
V-as scrie, zau, mai multe, despre actiunea-n sine, despre frustrari si spaime, despre rusini si vine 

(nu vini! caci de rusine m-am asezat mai bine, pe vine, cum am scris, ma dor si-acum genunchii, ceva de nedescris...)
V-as spune despre cum e sa fii descult afara, sa ai ca alinare doar ca e primavara,
Sa fii speriat si umed pe zece degetele si sa incerci sa tragi de blugi, bai, peste ele,
Si sa te vada altii, iar ei sa se pretinda cautatori scafandri cu scoala de pe grinda,
V-as spune despre vantul ce-mi vajaia sub unghii, sperand sa mi le rupa si sa hraneasca lupii
As plange amintindu-mi de batatura mare, ce s-a intins ca pleasca la ambele picioare,
As rupe batu-n doua si-n lac as da cu el, si mi-as croi opinci din fir de brusturel.
Dar stau si ma gandesc si cred in armonia
Pe care ti-o da lupta cu scolecifobia
Deci n-o sa zic nimic, voi sta cu demnitate, descult pe malul apei, mimand seninatate
Voi lua in mana batul, prin apa-l voi plimba, apoi o rama groasa o voi sacrifica
Si o sa par puternic si-atat de natural, de parca m-am nascut special sa fiu pescar.
Si printre-atatea fiinte din jur antropofage, voi astepta momentul sa urlu si eu: "Trage!!!"

Visul nostru- Visul lui Anton

Acesta este un exemplu de proiect ratat. Proiect misto, dar care nu a ajuns sa fie finalizat.

Pe scurt, era vorba despre aventurile lui Anton, puse saptamanal in trei-patru casute de banda desenata ce urmau sa fie publicate in revista sora vitrega de Catavenci, Kamikaze. Dupa prima saptamana (de asteptare, nu de publicare), revista s-a hotarat ca vrea sa ramana cu bulele despre Iliescu, povestile despre fripturisti si comentariile lui Mitica Dragomir si a comandat, prin urmare, lucrari din aceasta zona.

Pe aventurile lui Anton s-a asternut praful, praf greu si gri de Bucuresti. L-am sters astazi, cu manutele micute si dragute ale lui Anton (oricum el pune mana pe orice fir de praf de pe lumea asta, nu avea sens sa ne mai manjim si noi mainile, basca fpt ca el e minor si, deci, scapam mai ieftin...) si le-am publicat (in sfarsit, l-am publicat!!!) aici. Au cam expirat, Anton era pe vremea aia mic, acum e mare, noi aveam locuri de munca, acum nu mai avem, atunci era vara si noi eram in Vama, acum e sfarsit de toamna de Vasile Alcsandri si noi suntem acasa, lipiti de cele doua calorifere din casa si suspinand in tacere dupa entuziasmul si nebunia de altadata.

De ziua lui si jumatate

Anton s-a plimbat cu tractorul, a alergat descult prin iarba, a tras de mustati patru pisoi, a mangaiat doi vitei, s-a minunat de doua vaci, a dat de mancare la saisprezece pui, s-a cutremurat de scarba cand a vazut o rama, a prins trei pastravi la pastravarie si pe seara i-a mancat, a aruncat o mie de pietre in rau, a dormit sub un brad, s-a holbat la un porc de 250 de kilograme si nu a uitat de bunele maniere la masa.

Adevarata Alba ca Zapada

Pentru mine Alba ca Zapada nu a fost cea din desenele animate ale lui Walt Disney:

... ci aceea din cartea ilustrata de Iacob Desideriu. Alba ca Zapada mea nu se tinea de rochita, tinand degetelul mic in sus, ca sa pozeze. Nu isi intorcea usor capul, intr-un cochet semi profil, nu isi ridica sprancenele, nu isi aranja buclele. Nu avea bucle!!! Ea se aseza pe un trunchi de copac din padure, isi dadea parul pe spate si isi impreuna mainile senina, mandra, plina de bun simt. Nu era la photo session, nu trebuia sa dea bine in poza, ci pur si simplu facea o fotografie de familie. Dreapta, mandra, modesta, frumoasa.

Alba ca Zapada mea era profunda. Cu o privire patrunzatoare si inteligenta. A lu’ Disney e si ea fata buna, dar pare cam superficiala. Iar fundita aia rosie din cap nu o ajuta deloc.

Ah, iar piticii…. Cu astia chiar am o problema. Piticii mei erau oameni seriosi, cu chipuri incercate si barba alba, slabi si uscati, fara burti, caciulite roz in cap, gene lungi sau expresii de copii tembeli. Si, poate cel mai important lucru, nu aveau nume. Pentru mine nu au existat Mutulica, Rusinosul, Somnorosul sau alti penibili, piticii mei nu aveau timp si nici dispozitie de fasoane gen mi-e somn, rusine sau hapciu! Ei erau reali, aveau treaba si responsabilitati, munceau in mina cu adevarat, nu se jucau cu diamantele si nu cantau veseli dupa o zi de munca fizica haiho, haihooo!!!

Si ce nu am inteles niciodata in desenele lui Walt Disney a fost de ce a sarit peste prima parte a povestii, aceea in care mama adevarata isi pune dorinta de a avea un copil alb ca zapada, cu buzele rosii ca sangele si parul negru ca abanosul. Poate nu a inteles dl. Walt, dar aceea este o parte esentiala a povestii. Nimic din ce a urmat nu s-ar fi intamplat fara acel moment. Alba ca Zapada era atat de frumoasa pentru ca asta si-a dorit mama ei! Pentru ca trei picaturi de sange au cazut pe zapada alba asternuta pe pervazul negru de abanos! Pentru ca teoria haosului se aplica si in basme, si acest lucru ar trebui respectat!