La multi ani, Anton!

Azi, de Sf. Antonie cel Mare! Porti un nume... asa cum am dorit noi! Si iti promitem, draga Antonescu, sa nu ti se spuna niciodata Toni/y!

New year's resolution

Am descoperit de pe Google Analytics ca pe blogul nostru s-a ajuns (si) prin sarci pe goagal dupa "cum scapi de caca mai repede- durerea de burta rapid" (?!), "ce inseamna sfert matematic" (deci pana acum nu prea avem motive de mandrie...si ma voi opri aici), "statusuri de regret pentru terminarea liceului", "sange la dinti", "urlet de singuratate". In general, deci, mai mult dupa rau decat dupa bine.

Asa ca vom incerca anul viitor sa folosim mai mult cuvinte gen "armonie", "bogatie" (sufleteasca, desigur), "floricele", "veselie", "vis", "roz" "alb". Chiar daca pentru asta va trebui sa inchegam niste mici povestioare SF. 

Un An Nou macar cu 25% mai bun ca 2010! 

(si asa se politizeaza blogul pe zi ce trece...)

Anton si tehnologia

Pe YouTube, Antonescu e cel mai tare la capitolul "iPhone si copii intre 0-10 luni". La categoria Anton e unic. Asa am hotarat noi, desigur. Insist asupra obiectivitatii si impartialitatii ce ne caracterizeaza si va dau mai jos dovada.

Comunicat

Buna ziua,

Revenim cu un comunicat important pentru familie tara. Eu nu as fi pus problema asa, dar americanii au inceput, asa ca am intrat in joc. Deci in seara aceasta marea finala Layer Tennis. Singurul roman din competitie, Noper, a invins toti americanii cu care a stat fata in fata si a ajuns in meciul final.

Pe aceasta cale ii uram si noi mult succes si numai bucurii! Vom incerca sa stam departe de el in seara asta, sa nu deranjam procesul creator si sa votam pe twitter! Se voteaza cu "#lyt #noper".

Pa, ne ducem sa ne aruncam in lupte de strada berceniana prin zapada!

p.s. Dorim sa cumparam aceasta ilustratie pt headerul blogului nostru. Oferim un pic mai putin decat niste mii de euro pe care tb sa le platesc la casa de asigurari de sanatate, ca urmare a somatiei pe care am primit-o ieri. As dori sa deschid o cauza pe fb pt a strange banii, dar nu stiu cum. Astept it-isti cu experienta si ong-uri.

Noapte buna, copii!

Pentru ca nu toate lucrurile se desfasoara in ordinea lor fireasca, noi mai intai am dormit, si apoi nu am mai dormit. Noptile. In primele luni, Anton a fost wonderkidul care nu m-a deranjat noaptea. Dormeam ca un om normal, pana pe la 8. Poate chiar 9. Am prins chiar si 10. O data si 10 jumate. Asta fara pauza, ca asta e schepsisul de fapt. De vreo doua luni s-a terminat. Fara niciun motiv (sau poate cu unul nedescoperit de simtul meu matern deci foarte dezvoltat), Anton a inceput sa se zbata de vreo doua- trei ori pe noapte.

Cateodata scap cu apa. Anton, vrei apa? El, cu ochii inchisi, deschide gura (asta ca sa stiti ca intelege intrebarea chiar si in somn, si nu glumesc!!), gogaltaie (iar simt nevoia unor diacritice) niste h2o si se culca satisfacut la loc. Iar eu ii urmez exemplul.

Alteori, insa, apa nu este suficienta, si trebuie sa ma dau jos din pat, sa incalzesc apa, sa ii fac lapte si sa ma intorc sa ii dau sa bea ca sa ma lase in pace sa dorm. La inceput deschideam televizorul si ma uitam pana cand, cu burta plina, Anton sforaia linistit in patutul lui. De fapt nu pana atunci, si de aici izvoraste si problema mea, ci pana se termina filmul. Orice film prindeam la televizor, in general pe Hallmark - un film de duzina, sau pe ProCinema, in general cu Hercule Poirot. Si pentru ca trebuia sa aflu cine e criminalul, ramaneam cu televizorul aprins pana la final, rugandu-ma sa se termine mai repede, ca sa pot sa ma culc la loc.

Prinzandu-ma eu ca sunt pe cale sa dobandesc un nou obicei prost, m-am hotarat sa nu mai cedez acestei tentatii si sa incerc sa inlocuiesc televizorul cu altceva. Exact, cu telefonul. La ore foarte tarzii din noapte, optiunile sunt foarte putine, asa ca am ajuns pe facebook. Nici aici nu prea am de unde sa aleg. Statusuri cu "nu mi-e somn" sau "mi-e somn", dupa caz. Sau prietenul Craioveni de pretutindeni care mai prezinta cate o victorie a vreunui oltean emigrat cu succes(e) prin tari straine. Intr-un minut epuizam tot ce se postase in ultimele 6 ore. Asta pana cand m-am imprietenit cu National Geographic. Sau pana l-am apreciat, nu mai stiu exact.

Ziua lui National Geographic este noaptea mea. Active, amandoua. E suficienta o singura postare a noului meu prieten/ apreciat (in geneal informatii foarte interesante) si am cel putin 100 de comentarii de citit. Noi specii de bacterii, meteoriti, mame leopard, toate starnesc comentarii care mai de care mai interesante sau tembele. Citeam cu detasare, pana cand...

Intr-o noapte hranitoare, National Geographic posteaza urmatoarea informatie: "Imaginary chewing and swallowing can reduce your real appetite for specific foods, according to a new study. The discovery could lead to new ways to control obesity and battle other addictions."

Wow, I knew it! Am apasat pe buton si am iesit din aplicatia de facebook. Am deschis aplicatia de lanterna a telefonului pe care mi l-am plasat sub barbie si i-am soptit foarte serios lui Anton: "Frate, uite care-i treaba. Un studiu recent efectuat de cercetatorii britanici a relevat faptul ca mestecatul si inghititul imaginar pot reduce apetitul real pentru lapte. Asta cica ar fi o cale de a controla obezitatea si de a invinge dependenta de biberon. Eu stiu ca nu este cazul tau, mai ales ca te-ai situat intotdeauna spre limita inferioara a greutatii normale pentru varsta ta, insa coroborand rezultatele acestui studiu cu sustinerile doctorului Emil Capraru in emisiunea "Genialii" de pe TVR1 conform carora bazele obezitatii la adulti se pun inca din primul an de viata, eu zic sa o lasi mai moale. Si spun asta pentru tine, nu pentru mine... Asa stimulam si imaginatia, ca doar vrem sa fii un copil creativ, nu? Nu ma apuc acum sa iti dau instructiuni, sunt sigura ca ai inteles si singur ce trebuie sa faci. Totusi, nu ma pot abtine: deci, ne e foame noaptea? Ne imaginam un biberon plin cu lapte la temperatura ideala, pe care il mestecam si apoi il inghitim. Laptele, biberonul, nu conteaza. Oricum, totul e imaginar, deci nu ne poate pica rau la stomac. Si asa, absolut intamplator, poate mai si dormim. So... we're in this together, ok?".

Anton s-a uitat doar cu un ochi la mine, incruntat si deranjat de lumina, dar a dat afirmativ din cap. Stiam eu ca nu poate fi atat de greu! Atata vreme cat stii cum sa pui problema, folosind un ton ferm si argumente solide, stiintifice, copilul nu are de ce sa nu inteleaga si sa nu te asculte! Trebuie sa comunici, sa te impui si, din momentul in care stapanesti aceasta arta, uite cat de usor poti obtine ceea ce iti doresti!

M-am culcat linistita si sigura de rezultate. Care nu au intarziat sa apara, fix 24 de ore mai tarziu:

Copil cuminte, ce sa mai

Anton nu se mai dadea culcat in noaptea in care urma sa vina Mos Nicolae. Statea la panda (bine ca nu la koala, dar asta este o alta discutie - cu diacritice sau fara?), pe varfuri, dand din cap in ritmuri comerciale contemporane si rontaind la pat. Intr-un final de zi, cu putin timp inainte de ora 12, a cedat. Surprinzator pt nelinistea pe care o manifesta in legatura cu (ne)venirea mosului, nu s-a mai trezit pana dimineata. Cand dupa un biberon de lapte, s-a culcat la loc. La 10 jumate, insa, extrem de activ, a inceput sa cante si sa intinda capul, doar doar o vedea un pachet pe care sa-i fie scris numele. Intrucat nu ii gasise ghetutele pe niciunde (erau la mine in geanta, si hai de gaseste ceva intr-un astfel de loc in care salasluiesc haosul si haul), cadoul lui fusese abandonat intr-o punga de la Diverta, in bucatarie... 

Astfel de jucarii reprezinta fast-foodul copiilor. Cat timp nu au acces la McDonald's si KFC, porcariile de mancat sunt reprezentate de plastice, plusuri, cartoane. Eh, dar sa lasam si asta. Mai jos e dovada ca lui Anton i-a placut cadoul de la mosu, cadou pe care si l-a deschis singur. Bravooo!!!

p.s. Cand ati primit ultimul cadou aproape cat voi de mare?

Singuratate cu sange printre dinti

Lui Anton nu prea ii place sa stea singur. Mai are momente cand accepta aceasta stare si se consoleaza cu o jucarie rasucita printre degete, niste desene animate privite printre zabrele sau cu ture de patut facute pe varfuri. Dar pentru destul de putina vreme. Si cand se plictiseste incepe. Bombaneli, tipete, balmajeli. Aiaaia, baba-baba, heeeei, brrrrrrr etc. Sau simplu: aaaaaa! 

Cand deja se ingroasa gluma si nimeni nu ii rasare in fata ochilor, se autoexileaza in coltul patutului care are vedere spre usa. Isi intinde gatul si scruteaza orizonturile, in speranta ca cineva o sa intre si o sa il salveze. Si tipa iar. Mai enervat: aaaaaarghhhh! Deja nu ne mai jucam. Suzeta nu mai inseamna nimic pentru el in acele momente. Poate doar "Alejandro" l-ar scoate din criza, dar pe minimax nu se da.

Si cand realitatea trebuie acceptata si se cer masuri radicale se produce ceva. Urletele de singuratate se transforma brusc in urlete de durere. Diferenta o faci usor de la un punct incolo, all u need is experience. Urletele de singuratate sunt nervoase, scurte si multe. Cele de durere sunt prelungi si sfasietoare. De capul lui sau de o mana invizibila, Anton a facut cumva- necumva si a dat un dinte de sus de patut. Cand unu', cand altu'. Si, intrand in camera cu sufletul la gura si detergent pe maini (deci nu cu tigara in mana), vezi sange. Pe marginea patutului. La gura lui Anton. Pe dinti. In caz ca nu te simteai suficient de vinovat, na de-aci niste sange de copil de cateva luni!

Ajuns in brate tremurande, mai urla de cateva ori si se opreste, uitandu-se cu ochii umflati la tine si oftand in cascade. Ii stergi lacrimile si sangele cu maneca si il intrebi de ce e rau si nu poate sa stea si el singur putin, cat timp tu... (diverse). Dar el nu raspunde. Te priveste ca si cum ti-ar fi dat o lectie dureroasa pentru el si a carei necesitate nu o intelege. De ce a trebuit sa se ajunga aici, pare el a zice. Si ofteaza din nou.

Surprinzator, dintii ii cresc in continuare.

Mai jos- Anton, cu altceva pe la gura.

Va uram aterizare placuta!

Q: Ce poate fi mai minunat decat sa ai sapte luni si sa bei lapte cu viermi? Proaspat desigilat si cumparat din farmacie. Borat in jet garantat! Partide de urlat nocturn! Pete rosii miscatoare pe tot corpul! Privire sticloasa si zambet fortat! 

A: Sa fii pe cale sa calci pe o coaja de banana in timp ce cobori scarile, purtand in brate personajul sus mentionat. Eu stiu ce inseamna sa calci pe o coaja de banana, si nu din Tom & Jerry. Am cazut de doua ori, in doua zile consecutive, acum multi ani. In acelasi loc. Am inteles (a doua oara) ca undeva, intr-o scara, in spatele unor tufisuri sau intr-un copac trebuie sa fie o gasca de copii cretini care mor de ras ca niste dobitoci. Pentru ca, da, cred ca este spectaculos sa vezi un om care aluneca pe o coaja de banana. Nu ai nicio sansa. Daca pasesti pe o placinta de gheata perfida de sub un strat subtire de zapada ai toate sansele din lume sa iti pastrezi/ restabilesti echilibrul biped, fara sa se cutremure pamantul sub tine cand te trantesti cu fundul puternic de el. Asta intr-un caz, totusi, fericit... Coaja de banana nu iti ofera nicio sansa de scapare. Actiunea se petrece violent si extrem de rapid, astfel incat nu ai timp sa intelegi ce ti s-a intamplat decat cand te ridici ravasit, indurerat si umilit si vezi pe ce ai calcat.

Revenind, pe o scara de bloc unde locuiesc patru copii sub doi ani, o coaja de banana este tot ce iti poti dori pentru a avea inca un element de siguranta pentru tine si copilul tau. Viermi si coji de banana. No fun in this post. De aici si titlul. Sau poate ati fi preferat "Viermuiala placuta!".

O "prima data cand..."

Nu imi plac dovleceii, nu mi-au placut niciodata. Gustul lor dulce-acrisor scarbos, semintele acelea stravezii, pana si numele de "dovlecel", totul imi repugna. Prajiti, pane, in ciorba... scarba suprema. 

Aliatul meu in lupta contra dovleceilor a fost in copilarie vara-mea.Toata lumea incerca sa ne convinga cat de sanatos este dovlecelul si cum vom fi mult mai frumoase si destepte daca acceptam sa mancam asa ceva. Dar noi, arogante, ne multumeam cu ce aveam si strambam din nas, intorcand capul ferm si refuzand cu nesupunere mancarurile ce contineau in ele orice urma, oricat de fina de dovlecel. Eram noi doua impotriva lumii. Si nimic nu ne putea dobori, strangeam din dinti, ne priveam una pe cealalta si suportam cu stoicism orice reprosuri, amenintari, perspective sumbre si, din cate intelegeam, inevitabile, care ne erau adresate de catre cei din jurul nostru.

Am functionat asa multa vreme. Eram echipa perfecta. Ne-am luat de mana si nu ne-am mai dat drumul, am strabatut mari si tari, ne-am refugiat in nori, am fugit in alte galaxii, ne-am catarat in copaci si am sapat transee, am facut tot ce am putut ca sa ne aparam de atacul dovleceilor.

Pana intr-o seara. Era in plin sezon. Ca de obicei, dovleceii ranjeau dezgustatori si pane dintr-o farfurie mare si alba, ale carei margini contrastau puternic cu pigmentul lor bronzat, intr-o usoara alianta cu noi doua. "Luati, ca sunt buni, sa cresteti etc", eternul refren care nu ne mai atingea demult. Stateam nemiscata, precum o stanca si priveam in gol, tacand apasator. La urma urmei, era inca o batalie ca oricare alta de pana atunci. Eram calma, victoria era asigurata. Intr-adevar, urma o lupta pe viata si pe moarte, dar ii stiam deja finalul. Inevitabil fericit.

"Biine, ma, hai sa incerc". Mi-am ridicat privirea catre aliata mea si nu mi-a venit sa cred. Imi mai amintesc doar bretonul ei taiat perfect drept si furculita care s-a infipt nepasatoare intr-o felie de dovlecel. "E, uite ca nu e chiar atat de rau!". 

Fara nicio avertizare prealabila, fara niciun regret, fara nicio privire, alianta impotriva legumei inamice s-a rupt. Si am ramas singura. Singura care era neascultatoare, care nu asculta de cei mari ca sa creasca mare si frumoasa. Singura si infometata, pe o creanga de copac inalt, intr-o campie fara niciun orizont, in arsita. Si s-a deschis pamantul si am intrat in el, si transeele noastre, sapate in atatea veri fierbinti s-au pravalit peste mine, si tunetele m-au tunat si fulgerele m-au aprins, valurile m-au invartit de mii de ori si m-au aruncat in intuneric. 

Nu e chiar atat de rau??? Imposibil!!!

Vara-mea isi aminteste o alta varianta. Incearca sa se disculpe acum, invocand faptul ca ea de fapt nu a stiut ce mananca, si ca a aflat abia dupa ce isi exprimase parerea asupra acestora. Dar ea nu isi aminteste bine, nu a fost o experienta care sa o marcheze. La urma urmei, pentru ea a fost cel mult prima oara cand i-au placut dovleceii. 

Pentru mine a fost prima tradare de care imi amintesc. Din pacate, nu si singura. Din fericire, singura din partea ei. Din pacate, singura de care imi amintesc acum fara sa incerc sentimente negative, ci cu zambetul pe buze.

Nu imi mai amintesc exact cand am iertat-o. Probabil in seara in care am invatat-o cum sa il faca pe 5.

Eveniment

Antonescu o sa mearga vineri sa il vada pe taica-su cum deseneaza la McCann Garage. Nu a inteles exact ce se intampla acolo, se vand niste chestii si banii stransi vor fi trimisi oamenilor din zonele inundate (deci si vecinei noastre de jos). Important este, deci, ca Papa Noper va desena pe aceste "chestii" (upon request, desigur), spre marea fericire a micului Antonescu, care isi doreste toate creioanele colorate varate in gura, frecate de gingii si, inevitabil, zgariate de cei doi dinti, unul mai mare si mai zimtat decat celalalt.

Va asteptam sa va coloram (sau decoloram, in funtie de culoarea pielii, no rasism, bro), pe Jules Michelet nr. 18, chiar la sediul McCann!