M-am reintors sa ma reconectez, speram sa te gasesc asa cum te-am lasat,
Mi-am luat si cizme verzi sa m-asortez, dar am simtit ca ne-am instrainat...
Peretii nu mai sunt ca de armata, acum sunt gri murdar, si cu faianta
Nici muzica nu e ce-a fost odata, ba nou, ba vechi... nasoala alternanta!
Pe ring incepe sa ma doara-n dreapta, vecina se indoaie de spinare,
Icnim si mergem repede pe treapta ce-n club simbolizeaza abdicare.
Pe vremuri poate A-ul medalion in care bate-un laser plictisit
Te-ar fi facut sa simti ca-mi esti campion... azi vine de la un om mult iubit!
Nu tin mortis sa-mi termin bautura ca sa te las, cum o faceam pe vremuri,
Acum mi-e somn si toata tevatura imi face rau de parca te cutremuri.
Ma uit in jur, vad niste cetateni, nu-mi regasesc aicea niciun rost,
Nu va cunosc, dragi tineri liceeni, stiu cine sunt, ma-ntreb cine am fost...
N-am incercat sa pescuiesc, astfel de lucruri ma cam plictisesc,
Eu sunt o fire mai sociala, prefer sa nu stau foarte mult pe bara
Caci, mai ales de cand cu palaria, am cucerit cam toata galaxia.
Nu simt nevoia sa ma-nfoi in pene c-am prins un peste cat noua balene
Ma multumesc cu adevarul pur, acela ca sunt noul Raj Kapoor.
Un vierme viu in ac sa il strivesc, numai la gandul asta ma-ngrozesc...
De altfel sunt nascut sub semn de pesti, originile nu poti sa ti le contesti,
(Sunt constient ca am cam pierdut ritmul si rima, dar, ce sa fac, urasc si pantomima...
Cu toate ca nici sa va vorbesc deschis nu mi se pare chiar de vis,
Caci mi-am propus sa nu fiu vulnerabil, ci sa zambesc si sa raspund amabil).
Ca sa revin... Aveam un scop concret ce ma-ndemna sa scurm cu batul intr-un pet
(poate sa scurm nu este o buna exprimare, dar eu fac parte dintr-o clasa matura viitoare
In care poate si-un mare agramat va cotiza lunar la pensia de la stat
Ceea ce ar fi o mare realizare pentru adultii nostri din dotare).
Observ aici in treacat un regretabil obicei, acela de a ma-ntrerupe mereu din doi in trei,
Ceea ce nu ar fi, poate, o mare problema, daca nu s-ar extinde si la vorbitul in arena
Asta ar fi de-a dreptul periculos, caci risc sa ajung un leu ce roade singur la un os...
Ceea ce, poate, nu ar fi atat de rau, singur poate e mai sigur, osul ar fi doar al meu!
Stiu, sunt o fire cam nehotarata, mereu ma-ntreb: un lapte sau o suta?!
Sa trec iar la subiect, versuri mai scurte, deci mai la obiect:
Stateam pe mal de lac sperand la un colac
Cand a venit curentu' si mi-am dat cu stangu-n dreptu'
(sper din suflet sa nu se repete, la propriu este, poate, acceptabil,
Dar un impiedicat la figurat ajunge pe forte proprii un mare ratat...)
Si mi-au zburat pantofii direct in colt de apa opus celui din care priveam eu cu mirare...
V-as scrie, zau, mai multe, despre actiunea-n sine, despre frustrari si spaime, despre rusini si vine
(nu vini! caci de rusine m-am asezat mai bine, pe vine, cum am scris, ma dor si-acum genunchii, ceva de nedescris...)
V-as spune despre cum e sa fii descult afara, sa ai ca alinare doar ca e primavara,
Sa fii speriat si umed pe zece degetele si sa incerci sa tragi de blugi, bai, peste ele,
Si sa te vada altii, iar ei sa se pretinda cautatori scafandri cu scoala de pe grinda,
V-as spune despre vantul ce-mi vajaia sub unghii, sperand sa mi le rupa si sa hraneasca lupii
As plange amintindu-mi de batatura mare, ce s-a intins ca pleasca la ambele picioare,
As rupe batu-n doua si-n lac as da cu el, si mi-as croi opinci din fir de brusturel.
Dar stau si ma gandesc si cred in armonia
Pe care ti-o da lupta cu scolecifobia
Deci n-o sa zic nimic, voi sta cu demnitate, descult pe malul apei, mimand seninatate
Voi lua in mana batul, prin apa-l voi plimba, apoi o rama groasa o voi sacrifica
Si o sa par puternic si-atat de natural, de parca m-am nascut special sa fiu pescar.
Si printre-atatea fiinte din jur antropofage, voi astepta momentul sa urlu si eu: "Trage!!!"
A trecut Craciunul, a venit Anul Nou, a trecut ziua mea, ziua lui Antoine... Dar cand am aflat ca am ratat si ziua lui Chuck Norris, ei bine... mi-am dat seama ca, uneori, omul stie numai de frica, iar asta era situatia mea!
Deci, intrucat tin cat de cat la pielea mea si da, mi-e frica, ma intorc macar cat sa fac prezenta pe anul asta, fara sa imi doresc sa fiu notata, pentru ca deja stiu ca as da-o in repetentie si ar trebui sa repet anul. Deci, va rog, indulgenta maxima. Pentru astazi mi-am facut temele doar la (surpriza!) materia "Despre Antoine- partea generala" (de-un 5...)
Ziua lui a durat o saptamana, s-a lasat cu tort (ca-ca-ooo) si lumanari, am ras, am dansat si ne-am veselit. Si inca un tort, si inca o veseleala! Marele de-acum Anton a manifestat un entuziasm maxim in a stinge lumanarile (de cateva zeci de ori la fiecare tort si, nu, fotografia nu este concludenta pentru aceasta afirmatie) si a fost foarte emotionat, la fiecare urare de la multi ani ni s-a aruncat in brate cu ochii mici si un zambet fastacit pe fata :)
Altfel este foarte cocotat si aruncat, ii place sa plonjeze (pe burta sau pe spate) pe orice suprafata moale pe care o gaseste sau si-o construieste singur din perne si jucarii de plus. Una din aruncarile pe burta in pat s-a soldat cu o intoarcere de 360 de grade, finalizata pe jos (cu tranzitie pe marginea cea lata a patului- banca, cum o numeste el) si urmata doar de un suav si cristalin (gen vocile din Chip si Dale) "poc!".
Ca oricarui copil ii plac spatiile stramte, cotloanele, vagaunile, corturile, colturile, subplapumile. Daca nu le are la-ndemana, gaseste el o solutie -> ->
pentru ca, atunci cand ii auzi vocea dar pur si simplu nu stii unde este, trebuie sa il cauti peste tot si sa iti cobori privirea cat mai mult deoarece exista posibilitatea, de exemplu, sa fi luat locul mopului si din galeata sa nu iasa decat un cap mic cu doi ochi mari gen "bau! ce te miri asa?".
Litera de pe tricoul lui este S, galeata este rosie, afara ploua, nu ninge, planetele de pe tavanul nostru din dormitor sunt trei si tot atatia ani sustine el cu indarjire ca are.
Era sambata seara. Ma intorceam acasa de la o aniversare reusita, cu Anton chitaind fericit pe bancheta din spate, jucandu-se cu broasca mica si verde si ascultand pe Itsy Bitsy FM povestea vietii lui Sadoveanu intrerupta, din cand in cand de cate un cantecel vesel despre o lume minunata sau oac oac. Ne era foarte bine, daduseram drumul la caldura si ajunseseram la o temperatura ideala, ca putine lucruri pe lumea asta, ne daduseram jos caciulile si fularele, ne dezmortiseram degetele si ba conduceam, ba ne mai jucam, ba dirijam. Burdihanele noastre erau ghiftuite de pastrav si porc la gratar, de niste mii de salate verzi/ cu ciuperci, paste, porumb, masline, alte chestii neidentificate, sosuri, dulciuri, suc de struguri. Caldura se amesteca in mod placut cu mirosul de usturoi pe care il emanam in mod grosolan amandoi si care ne tinea departe si in siguranta de orice vietati reale sau fantastice, de pamant, apa sau vazduh, cu care am fi riscat in mod normal sa ne intalnim in cartierul marginas prin care ne faceam discreta intrare in capitala noastra gri.
Ajunsi la un semafor rosu, am oprit. Cu un zambet de bine pe fata, incercam sa il atrag pe Anton intr-o numaratoare a degetelor unuuu, doooi, treeeeei, intorcandu-ma din cand in cand sa mai verific culoarea semaforului. Peace, man!
Si, BAM! Il vad! Plutind ca o naluca, cu cinci picioare rasfirate de arahnida, cu doua cozi in care se impingea pentru a-si lua avant... Plutea, aluneca, nu imi dadeam seama exact ce facea, ideea e ca vietatea traversa intersectia. Prin mijlocul ei. Fix pe sensul si pe banda care primisera verde. Fix prin fata noastra, prin mijlocul intersectiei! In primele secunde am murit de ciuda, intunericul partial imi limita perceptia corecta a realitatii, mai ales ca picasem foarte brusc in ea, din lumea pe care mi-o creasem in ultimele 15 minute in cele 26 de grade din universul autoturismului corect, cu patru roti. Apoi ochii mei s-au obisnuit cu peisajul incetosat din fata si mi s-a dezvaluit adevarul: un domn se dadea cu un scaun negru (si sa fi fost alta culoare, io tot negru il vedeam, ca si pe om, de altfel, in caz ca nu v-am spus mai mult ca sigur era american african sau doar african sau de prin zona), scaun managerial, cu mecanism de balans fata-spate, doua brate, cinci picioare si rotilele aferente. Se dadea pe el prin intersectie. Probabil ar fi trebuit sa-l care in spate pana in vreun punct t, dar, neavand posibilitatea, ca noi, sa asculte o furnica duce-n spate un graunte jumatate, a ales calea cea mai usoara, s-a urcat el pe scaun si, hai, frate, apasa pedala acolo, da-i a cincea roata si baga mare pe carosabil, cu respectarea, fireste, a regulilor si semnelor de circulatie!
Mi-am inchis gura si m-am trezit din soc un pic prea tarziu, nu am apucat sa il filmez cum traversa intersectia. L-am prins, totusi, cateva secunde, dupa ce isi alesese o strada pe care sa isi continue drumul, doar asa, ca sa am o dovada si o ilustrare a celor ce le povestesc acum.
Cand am oprit filmarea si m-am intors cu fata iar la volan, dorind sa apas pe sageata din bula ca sa revad aratarea rotilata, am simtit o mie de ochi caprui fixandu-ma in ceafa. Am intors capul si erau in stanga (ca sa vezi cat de mladioasa poate fi traiectoria asta vizuala, dom'le). Doar doua perechi de ochi, deci patru organe vizuale, dar sigur erau ochi din aia compusi, de insecta, ai caror posesori cred ca ne vedeau panoramic, in mozaic, altfel nu se explica presiunea atat de mare pe care o puneau sub coada mea de cal. Un taximetrist si o doamna calatoare (care nu respectase regulile si se urcase in fata, langa domnul, in loc sa se urce pe bancheta din spate!) se uitau la mine de parca eram de pe alta planeta. IO!!! Credeti-ma ca nu aveam de ce sa mi se activeze mania persecutiei fix atunci (pt ca, nu-i asa, nu sufar de ea in mod normal), v-am zis, mancarea- mancare, muzica- muzica, caldura- caldura, Anton-beton. Eu eram bine, doar ca oamenii se uitau la mine ca la felul paispe, cumva cu repros, cumva cu mirare, dar, oricum, cu o expresie totala de consternare si de neintelegere a ma intreb oare si eu ce!!! ca si cum nu as fi fost un om intr-o masina, ca si ei (care fluturase putin telefonul, da, intinsa peste scaunul din dreapta, ca sa prinda mai bine imaginea, big deal), ci un om pe-un scaun, alunecand lin printr-o intersectie... Ca si cum eu as fi fost cea nefireasca in acel moment...
Norocul meu ca s-a facut verde si am luat-o fiecare pe drumul lui, ramanand sa nu ne mai intalnim niciodata. Taxiul a cotit la stanga, scaunul s-a pierdut in dreapta si un dulau de Ferentari a tras o cortina de negura peste el, iar eu am mers inainte, tot inainte, ascultandu-l pe Anton cum ingana un cantecel de noapte buna, copii, din Veronica.
Sa culeg o frunza, sa mananc un soare,
Ia-ti un scaun, cousin, du-te pana'n zare...
Acesta este un exemplu de proiect ratat. Proiect misto, dar care nu a ajuns sa fie finalizat.
Pe scurt, era vorba despre aventurile lui Anton, puse saptamanal in trei-patru casute de banda desenata ce urmau sa fie publicate in revista sora vitrega de Catavenci, Kamikaze. Dupa prima saptamana (de asteptare, nu de publicare), revista s-a hotarat ca vrea sa ramana cu bulele despre Iliescu, povestile despre fripturisti si comentariile lui Mitica Dragomir si a comandat, prin urmare, lucrari din aceasta zona.
Pe aventurile lui Anton s-a asternut praful, praf greu si gri de Bucuresti. L-am sters astazi, cu manutele micute si dragute ale lui Anton (oricum el pune mana pe orice fir de praf de pe lumea asta, nu avea sens sa ne mai manjim si noi mainile, basca fpt ca el e minor si, deci, scapam mai ieftin...) si le-am publicat (in sfarsit, l-am publicat!!!) aici. Au cam expirat, Anton era pe vremea aia mic, acum e mare, noi aveam locuri de munca, acum nu mai avem, atunci era vara si noi eram in Vama, acum e sfarsit de toamna de Vasile Alcsandri si noi suntem acasa, lipiti de cele doua calorifere din casa si suspinand in tacere dupa entuziasmul si nebunia de altadata.
Cel mai crunt scrasnet de dinti nu este cel al unui boxér la intrarea in ring, nici cel al unei mame in travaliu, nici cel al lui Basescu la vederea casetei cu dosul de palma. Cel mai crunt scrasnet de dinti este cel al dintilor de lapte.
Fara nicio lacrima. Fara sa ceara inapoi ceea ce ii fusese sursa de liniste de zi si de noapte. Fara sa imi bata obrazul sau sa imi urle in urechi. Doar scrasnindu-si dintii, lovind cu pumnul in tablia patului, mestecandu-si limba, sugandu-si buzele, dand zeci de ture in jurul pernei. Intr-un final, epuizat de lupta muta pe care o purtase, a adormit.
Noaptea l-a gasit imperativ. In fund, cu ochii inchisi, impungea intunericul cu degetul, chemand-o. Fara sa o strige, doar desenand in aer necontrolat, scriindu-i epistole efemere, implorand-o, poruncindu-i intoarcerea. Dar totul a fost in zadar, caci ea nu a mai dat niciun semn de viata. Si-ar fi dorit doar sa o mai aiba alaturi de el o perioada, sa o stie acolo, sa o tina in mana sau sa o ascunda sub perna, chiar sa o auda cazand din pat pe parchetul rece pentru o noapte intreaga. Dar sa-i fie acolo, pe/ langa/ sub el, la nevoie.
Trei zile au trecut de atunci, ca in orice poveste. Trei zile si trei nopti, petrecute intr-o singuratate pe care nici eu, nici Lars, nici Rica Murdarica si nicio masina din lume nu o putem alunga, oricat am incerca. Trei zile si trei nopti in care si-a trait tristetea despartirii bruste si de neinteles cu demnitate, acceptand lucrurile asa cum sunt, cu intelepciunea pe care o castigi cu trecerea anilor, cu maturitatea pe care ti-o confera un an si opt luni.
Anton s-a plimbat cu tractorul, a alergat descult prin iarba, a tras de mustati patru pisoi, a mangaiat doi vitei, s-a minunat de doua vaci, a dat de mancare la saisprezece pui, s-a cutremurat de scarba cand a vazut o rama, a prins trei pastravi la pastravarie si pe seara i-a mancat, a aruncat o mie de pietre in rau, a dormit sub un brad, s-a holbat la un porc de 250 de kilograme si nu a uitat de bunele maniere la masa.
Cand, iesind de la racoare, descoperi o raza de soare, intai o calci in picioare. Asta deoarece vorbim despre caldura ei, aruncata pe podea la lei, masurata si analizata de burice mici de degetele de pitici.
Cand vine vorba de lumina, atunci dam capul pe spate, cu pletele aliniate.Pentru ca la bec te poti uita, dar la soare ba.
Antonius dixit.
Deci nu va mai intrebati! Sa mai luam unele lucruri si ca atare. Si fara intelepciuni populare.
Nu stiu cate din femeile pe pe care le cunosc viseaza la asa ceva. Nu mi-a zis nimeni nimic, dar am eu niste banuieli, asa, ca... of... Da e cheesy, poate fi si penibil. Totusi, noua nu ne prea displac chestiile astea. Daca intelegeti ce vreau sa spun… huh?
Parerea mea: slabe/minime sanse sa gresesti cu o faza din asta! Punctaj maxim!! Stiu, nu mai este nevoie, nu-i asa? Nici nu a fost vreodata... Mda…
Una peste alta, bai doamnelor, pentru ca sunt sigura ca doar voi o sa va uitati la filmulet (recunosc, nici eu nu m-am uitat chiar la tot, de la un punct incolo am mai sarit peste cateva secunde), ete ca se poate si fara rezervari, stres, rochii modificate pana la perfectiune, liste de melodii etc. Conditia e una singura. S.F.
Well, Nikki era sa lesine de cateva ori! Si ce lalaie era rochia aia pe ea! Si i s-a mai scurs si tot machiajul! Nu mai vorbesc ca aia care i-a varsat lu' baiatu' (… nu am retinut cum il chema, cu toate ca el e personajul cheie al postului) apa-n dreptul inimii era si mai misto decat ea. Mie mi s-a parut la inceput ca e Katy Perry si ma si gandeam: iote, frate, ce proasta e asta! Cum dracu de nu se prinde ca urmeaza ceva, o gluma, o faza, cand i-a aparut in fata Katy Perry si l-a agresat foarte familiar pe barbatu-su??
Oribil, ce pot sa spun! Doamne fereste de asa ceva!
Au fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar mai povesti, intr-o tara nu foarte indepartata dar cam inapoiata, un rege cu o coroana mare in forma de N, o pereche de ochelari si niste blugi si o regina cu un coc prins cu un bat cumparat de la un indian, niste ochelari mari, dar de soare, si, normal, blugi. Cei doi aveau un baiat, pe nume Antoni (cu accent puternic pe "to" si cu i prelungit: anTOniiiii!)
Si dupa ce au purtat ei multe razboaie cu oamenii din tara lor, dupa ce si-au rupt bidivii toate potcoavele in gropile de pe cararile junglei in care traiau, dupa ce li s-au ponosit straiele regesti de atata frecat de aceleasi scaune rotative, au hotarat sa il ia pe micul print si sa plece intr-o calatorie. Pentru ca, da, in ciuda parerii pe care v-ati format-o deja pana acum, aceasta poveste este despre print. Caruia ii vom schimba numele in De Aur.
Si s-au trezit ei intr-o dimineata, au pus seile pe cai si au pornit spre marea cea mare si plina de soare si pesti prietenosi, cu plaje multe si marunte, cu plante vrajite de doi metri si bucate minunate, de oameni buni preparate. Dupa ce au mers doua zile si o noapte si au dormit in coliba unor batrani absenti in acel moment de acasa, acestia au ajuns la palatul unei negustorese marunte dar descurcarete, care noaptea caza iar ziua vindea (incusiv pe internet). Odaile nu erau chiar ca in descrierea din ravasul pe care il adusese porumbelul calator cu cateva saptamani inainte, plaja nu avea nisip fin, ci pietris iar oamenii buni erau cam plictisiti.
Lui De Aur nu i-a pasat, insa, de toate aceste detalii neinsemnate. A luat la pas curtea cea mare, a cazut de cateva ori, zdrelindu-si adanc genunchii, a inceput sa dezlipeasca melcii de pe palat si s-a strambat tremurat, dar cu zambetul pe buze, cand a gustat pasta miraculoasa cu castravete si usturoi, care parca nu mai avea acelasi gust ca pe vremuri. A dormit, apoi, un somn bun pana in urmatoarea zi, la pranz, cand s-a trezit cam cald. Pe dupa-amiaza a devenit fierbinte. Atunci, regina a scos din bagaj un buzdugan de zmeu si l-a aruncat catre tara lor, in cautarea vraciului care ii sfatuia cum sa il faca bine pe De Aur aunci cand era cazul. Surpriza, insa. Buzduganul s-a intors catre ei si cat pe ce sa le aplice una in cap, cand a cotit-o rapid spre golful alaturat si a picat in curtea unei casute cu soare. Vraciul parasise si el tara pentru cateva zile si soarta facuse sa se refugieze pe aceleasi meleaguri ca si familia regala. Dupa o privire scurta, vraciul a scos o licoare amara, dar fermecata, i-a turnat-o pe gat lui De Aur si a stabilit ca pana a doua zi acesta va fi bine.
Dar nu a fost asa. Noaptea s-au ridicat din iarba subtire si ascutita niste fiinte slabe, cu mai multe picioare decat ar fi firesc si cu un bazait prelung, de telefon nepus in furca, si l-au ciuruit pe micul De Aur, facandu-i niste buboaie de toata frumusetea. Parintii lui, deja usor disperati, au scos atunci o pulbele fina cu care l-au dat pe acesta pe corp in urmatoarea seara. S-a dovedit ca De Aur era alergic, asa ca s-a umplut de brobonite pe tot corpul.
Fierbinteala a durat vreo trei zile. In acest timp, gatul lui De Aur se inrosea pe interior, astfel incat acesta nu a mai putut sa manance si sa bea nimic. Eh, oricum bucatele nu era chiar atat de bune pe cat ni le aminteam noi, isi spuneau parintii lui, in timp ce ii desclestau dintii lui De Aur pentru a-i turna pe gat multe leacuri pentru gat si brobonite, dar si apa.
De Aur urla.
Dupa cateva zile afectiunile pareau sa nu mai aiba atata forta. Acum putem sa facem o baie, si-au zis regele si regina, care erau la malul marii de o saptamana, dar nici nu o vazusera. Zis si facut. I-au cumparat lui De Aur o caleasca gonflabila si au inceput sa cutreiere apele si sa infrunte valurile. A fost o dupa-amiaza placuta, dupa care De Aur a inceput sa tuseasca puternic si sa ii curga nasul. Imprevizibilul nu putea fi deloc controlat.
Cu rani in genunchi, frunte fierbinte, gat rosu, tusind si cu muci, cu bube si brobonite, nemancat si nebaut, basmul continua, chiar daca este spre final. Lupta dintre bine si rau se duce in continuare pe plaja cu pietris din curtea plina de lighioane a palatului cam darapanat, daca suntem realisti (avem tot dreptul, ca doar suntem intr-o poveste).
Axul principal al basmului nostru il reprezinta calatoria initiatica a lui (ii vom schimba numele in) El Greco, care trebuie sa se maturizeze, sa depaseasca mai mult de trei probe in mai mult de trei zile si trei nopti cum ar fi fost normal. Desi pare banala, povestea are, pe alocuri, accente de unicitate. Cum altfel poate fi descris momentul din noapte in care, la malul marii, pe un jilt aplecat pe spate, cu fata de perna preferata in loc de coroana, cearsafuri albe in loc de straiele de la curte si soseste cu otet in loc de conduri, micul El Greco a ascultat, tremurand, valurile si ritmurile de sade rata pe butoi, in perfecta armonie cu universul.
