This is love

Artwurst, ce chestie!!!

ART WURST/ALERT Studio (prin P-ta Romana)/ Vineri, 13 mai, ora 19.00

Arta la sul! Si cei mai tari ilustratori, la crème de la crème, zece din zece: Saddo, Heliana, Matei Branea, Pisica Patrata, Ghica Popa, Nicu Duta, Kraimann, Re’Drops, Sinboy si Noper, va asteapta la ALERT studio vineri, 13 mai, la 19:00, cu prima serie de ilustratii “pe banda”, gata de luat acasa.

ARTWURST este primul experiment «carte blanche» la ALERT studio. Artistul caruia i se da mana libera nu mai este doar artist; el reformuleaza spatiul, se joaca de-a curatorul, isi invita prietenii, pe scurt, isi face de cap.

Adevarata Alba ca Zapada

Pentru mine Alba ca Zapada nu a fost cea din desenele animate ale lui Walt Disney:

... ci aceea din cartea ilustrata de Iacob Desideriu. Alba ca Zapada mea nu se tinea de rochita, tinand degetelul mic in sus, ca sa pozeze. Nu isi intorcea usor capul, intr-un cochet semi profil, nu isi ridica sprancenele, nu isi aranja buclele. Nu avea bucle!!! Ea se aseza pe un trunchi de copac din padure, isi dadea parul pe spate si isi impreuna mainile senina, mandra, plina de bun simt. Nu era la photo session, nu trebuia sa dea bine in poza, ci pur si simplu facea o fotografie de familie. Dreapta, mandra, modesta, frumoasa.

Alba ca Zapada mea era profunda. Cu o privire patrunzatoare si inteligenta. A lu’ Disney e si ea fata buna, dar pare cam superficiala. Iar fundita aia rosie din cap nu o ajuta deloc.

Ah, iar piticii…. Cu astia chiar am o problema. Piticii mei erau oameni seriosi, cu chipuri incercate si barba alba, slabi si uscati, fara burti, caciulite roz in cap, gene lungi sau expresii de copii tembeli. Si, poate cel mai important lucru, nu aveau nume. Pentru mine nu au existat Mutulica, Rusinosul, Somnorosul sau alti penibili, piticii mei nu aveau timp si nici dispozitie de fasoane gen mi-e somn, rusine sau hapciu! Ei erau reali, aveau treaba si responsabilitati, munceau in mina cu adevarat, nu se jucau cu diamantele si nu cantau veseli dupa o zi de munca fizica haiho, haihooo!!!

Si ce nu am inteles niciodata in desenele lui Walt Disney a fost de ce a sarit peste prima parte a povestii, aceea in care mama adevarata isi pune dorinta de a avea un copil alb ca zapada, cu buzele rosii ca sangele si parul negru ca abanosul. Poate nu a inteles dl. Walt, dar aceea este o parte esentiala a povestii. Nimic din ce a urmat nu s-ar fi intamplat fara acel moment. Alba ca Zapada era atat de frumoasa pentru ca asta si-a dorit mama ei! Pentru ca trei picaturi de sange au cazut pe zapada alba asternuta pe pervazul negru de abanos! Pentru ca teoria haosului se aplica si in basme, si acest lucru ar trebui respectat!

Cristos a inviat!

Anul acesta avem pe masa oua rosii, oua emo si traditionalele oua army. Ghici care pe care!

Oranduiala

Se ia o mana de lighioane ale padurii, libere prin nastere, cu lanturi de picioare prin aruncare in viata, li se perie blana respectiv se lustruieste pielea, in functie de specie si de costum, se imperecheaza/ incoloneaza si se mana pe cararea intunecata din padure spre luminisul prevazut cu lac.

Acolo se regrupeaza fiintele pe criterii civilizate de dentitie (de tip carnivor, respectiv ierbivor) si se tintuiesc pe pietre acoperite cu corpuri vegetative de muschi fierea pamantului. Li se da pe la nas cu surate sacrificate si ulterior impanate si afumate sau cu ierburi de cea mai buna calitate cu efect de inaltare dar nu in grad si li se explica despre vremurile pe care le traiesc, defrisarile incontrolabile, extinctiile moderne si sacrificiile necesare. Sunt asigurate de strangerea randurilor si de sprijinul necesar, iarba va fi cat de verde si apa cat de limpede cu putinta, soarele arzator un pic mai filtrat de vegetatie si biciul cat mai usor. Parul se va schimba mai rar, naravul mai des, iar iepurii vor intra intr-un un program de infrangere a pornirilor naturale deoarece planeta este prea mica iar noi deja prea multi si, oricum, sunt prea multe galerii de sapat ca sa mai aiba timp de altceva.

Se ia apoi fiecare vietate de botnita, i se cere parerea si se baga cu capul adanc in apa pentru purificarea sufletului, atat de necesara in vremuri grele, si pentru mai a dracu’ pretuire a vietii in fata atat de apropiata a mortii. Animalul se scutura apoi puternic, ca in fiecare zi, si se pulverizeaza cu arome erbacee si lemnoase, pentru a crea aparenta de veritabil si de integrat in absolutul natural al padurii.

La final se incurajeaza prietenia si solidaritatea intre organismele ecosistemului, respectul reciproc si intrajutorarea. Se reiau previziunile optimiste si taurii de coarne si se sacrifica o samanta putrezita pe altar, pentru belsug. Chermeza se incheie cu atacul fulgerator al carnasierelor la gatul unor consumatori din verigi mai slabe si prin calcarea in picioare de catre suple fitofage a painii lor cea de toate zilele, verde-n fata.

Deasupra tuturor, un paianjen, poate chiar vierme, oricum, in mod clar un nevertebrat, porneste laserele de club, isi intinde conturul negru spre clarul lunii si apasa butonul ce elibereaza pana in cele mai adanci hauri imnul ecosistemului

Mr. Lars Schlenker

Cand am fost anuntati de Babycenter ca Anton intra in acea etapa a vietii lui in care ar trebui (sau ar fi bine, nu mai retin exact) sa se ataseze de o jucarie, paturica sau orice alta telecomanda am intrat in panica. Ne-am dat seama ca urmeaza poate cea mai importanta decizie de pana acum, dupa cea a numelui. Nu poti sa ii permiti sa se ataseze asa, de orice ii place lui, cine a zis ca dragoste cu forta nu se poate s-a inselat amarnic. Un copil nu poate fi lasat sa se ataseze de orice oribiliciune neconforma realitatii inconjuratoare, de orice aratare cu inima la vedere, cusuta de burta, maini retezate si mustati neglijente. Ca niste parinti obisnuiti ce suntem, constienti ca inca nu s-a nascut pe lume acel lucru ne/insufletit care sa se ridice la cei 76 de cm ai lui Anton si la pretentiile noastre, am inceput sa cautam cu privirile pierdute si parul valvoi cel mai bun compromis posibil in aceasta situatie. Dupa cum urmeaza:

1. Identificarea primara

Avand in vedere descrierea (noastra) anterioara si jucaria alaturata, am decis eliminarea Homo sapiens sapiensilor din schema si ne-am fixat la regnul animalia. Organismele pluricelulare au castigat la milimetru lupta impotriva eucariotelor, vertebratele contra nevertebratelor si poligamele impotriva celor cateva monogame (e.g. lupul, salamandra cu spatele rosu, paianjenul Argiope Aurantia, soarecele de preerie). Deoarece viata este dura iar gustul esential, la capitolul alimentatie am incercat sa fim cat mai aproape de obiceiurile alimentare ale omului si am ales omnivorele. Culoarea ne-am dorit-o mai antijeg, totusi nici chiar negru, pentru a nu influenta starile psihice ale copilului, dar ar fi mers un maro inchis. In final nu s-a putut, dar despre asta mai incolo.

2. Materia prima

Este importanta la aceasta varsta, deoarece poate tine loc de gustari intre mese, in somn, in ploaie. Nu ne pricepem foarte bine, dar analizand cu ochiul liber plasticul lucios, deseori sclipicios din care le-am gasit pe animale produse prin magazine ne-am speriat. Am zis ca hai, poate nu chiar bio, dar nici sa miroasa de la 3 metri a osul de plastic cu aroma de mucegai al lui Dexter. Si nici sa curga fulgii din el. Sau parti mici, inghitibile (eventual organele, cum i s-a intamplat prietenului din poza alaturata). Sau sa iti lase dare rosii pe obraz cand te apuca dragu’ de el. Am cautat ceva placut la pipait, imbratisat, pupat si mancat, dar nu am gasit. Nu in magazine, nu la noi. Criteriile au ramas, insa in picioare, si am atacat urmatorul subiect.

3. Infatisare si emotii

Ei bine, da, am vrut ceva frumos. Stiu ca sunt la moda Ugly Toysurile, dar mi se par mai potrivite pentru copii mari, de peste 20 de ani, decat pentru unu atat de mic, care TREBUIE sa se ataseze de el. Cum sa ii iau un vierme verde cu un ochi si sa ma astept sa doarma linistit cu el in brate noaptea? Jucaria trebuia sa fie dragalasa, irezistibila, lovable. Spune “Striveste-l ca pe un vierme!”si ai zis totul. Mesajul transmis trebuie sa fie de inocenta si dragutenie amestecate cu independenta si putere. O jucarie pe care sa o cocolosesti la piept si careia sa ii dai sa manance cu lingurita, dar care sa te apere in luptele cu monstrii nocturni.

Agonia nu a fost zadarnica. Am gasit jucaria perfecta: clasicul Teddy bear! (oare chiar era nevoie de atatea filtre?!). Ta-daaaa!!!

Aceasta a fost o gluma. Romaneasca, desigur, ca si producatorul minunatiei de ursulet. Pentru a face cea mai buna si documentata alegere am apelat la Wikipedia, am studiat istoricul ursuletilor de plus, am verificat firmele producatoare de astfel de minunatii cu istorie de cel putin 100 de ani, ne-am sucit, ne-am invartit, ne-am hotarat dar nu am gasit la noi, am gasit la ei dar nu livrau la noi, asa ca am apelat la rudele din Germania si asteptam Sarbatorile Pascale ca sa vina cu EL in dinti. Deci nemtesc, nu romanesc carpatin. Steiff. Non alergic. Crem, ca nu aveau si nici nu urmau sa aduca brun. Perfect! Numai gata de iubit! Daca nu va fi sa fie de Anton, (e deja) de mine!

Si iata-l! Cu un nume la fel de serios ca al stapanului. Antonescu, meet Mr. Lars Schlenker!

La multi ani, Anton! Si multumim!

Happy B-day, Anton! from Irina Danielescu on Vimeo.

Vestitorul primaverii

Mi-e clar ca primavara e aproape. Aud ursii cascand si foindu-se de pe-o parte pe alta in hibernarea lor pe care o invidiez, vad varfuri verzi - degete de extraterestri- iesind din pamantul dezghetat, simt falfaieli de berze patriotice care se intorc in tara, oricat de cald si bine si oricat de mare ar fi indemnizatia pe alte meleaguri. 

Si mai simt si racoarea aia verde de ora sase dimineata din luna lu' marte. 

Singura chestie pe care nu o inteleg e ce cauta chestiile astea albe la mine in mana- sunt foarte ciudate la prima atingere. Si nu mai inteleg nici ce cauta in postarea despre primavara. 

Semneaza Antonel Vestitorel.

Acum, nu va luati dupa (pre)viziunile meteo ale unui copil de nici un an. Cica vine iar frigul, deci ghioceii jos si caciulile sus! Sus in cap, nu ca la admitere!

Pentru doamna bruneta

Sau cu caciula de blana pe cap. 

Prima data am simtit o privire sfredelitoare. Mi-am ridicat ochii si am zarit-o fixandu-ma insistent in timp ce se apropia jumatate om jumatate iepure pe cap, jumatate amabila, jumatate amenintatoare, si atunci am dat sa o salut, intrebandu-ma daca o cunosc sau nu. Eram destul de convinsa ca nu, dar suficient de activata la capitolul penibil/ respect fata de potentiali vecini incat sa risc. Nu am apucat sa zic ceva (gen buna ziua imi facusem io rapid planul, in timp ce imi si intindeam un zambet vag si usor amabil, dar sigur pe el) ca printre buzele-i subtiri au tasnit cuvintele ca acele bastinasilor din padurile indepartate si un pic mai putin civilizate decat berceniul cu b mare: "Dar acoperiti-i nasul cu fularul, ca raceste! Nu vedeti cat de frig este?". Ton dur. Privire ucigatoare. Gesturi de revoltare. Am inchis gura la loc, mi-am indreptat privirea in directia de mers care nu era pe linia ei si am mers calma mai departe.

A doua oara era iar sa o salut. De data aceasta nu doar din cauza privirii insistente. Acum mi se parea si cunoscuta si nu stiam de unde sa o iau... Mi-am amintit brusc in momentul in care m-a apostrofat din nou: "Vaai, dar puneti-i fularul peste nas ca o sa raceasca pe gerul asta, nu vedeti ce rosu e?". Antonescu cel b(l)ond era acum rosu... M-am facut iar ca nu o aud si am continuat sa imping caruciorul in directia prestabilita, scrasnind din dinti.

Nu o sa ii explic acum d-nei de ce nu avea Anton fularul peste nas si de ce nici nu o sa il aiba vreodata. Pentru ca nu trebuie sa ii explic oricarui om al strazii de ce nu fac/ fac anumite lucruri dupa capul meu, iar nu in functie de parerile lui bine documentate, expunandu-mi, astfel, copilul, unor riscuri extreme, precum temperatura de afara. Voi spune doar ca asa am invatat noi la cursul de puericultura :)

Si doamna bruneta sau cu caciula de blana pe cap ar face bine sa nu isi mai bage nasul in treburile altora de acum inainte, ci, eventual, intr-un fular. Si sa ne mai lase in pace, sa ne plimbam linistiti printre cainii comunitari si drogatii de pe strada noastra.

La multi ani, Anton!

Azi, de Sf. Antonie cel Mare! Porti un nume... asa cum am dorit noi! Si iti promitem, draga Antonescu, sa nu ti se spuna niciodata Toni/y!