Omul rotila

Era sambata seara. Ma intorceam acasa de la o aniversare reusita, cu Anton chitaind fericit pe bancheta din spate, jucandu-se cu broasca mica si verde si ascultand pe Itsy Bitsy FM povestea vietii lui Sadoveanu intrerupta, din cand in cand de cate un cantecel vesel despre o lume minunata sau oac oac. Ne era foarte bine, daduseram drumul la caldura si ajunseseram la o temperatura ideala, ca putine lucruri pe lumea asta, ne daduseram jos caciulile si fularele, ne dezmortiseram degetele si ba conduceam, ba ne mai jucam, ba dirijam. Burdihanele noastre erau ghiftuite de pastrav si porc la gratar, de niste mii de salate verzi/ cu ciuperci, paste, porumb, masline, alte chestii neidentificate, sosuri, dulciuri, suc de struguri. Caldura se amesteca in mod placut cu mirosul de usturoi pe care il emanam in mod grosolan amandoi si care ne tinea departe si in siguranta de orice vietati reale sau fantastice, de pamant, apa sau vazduh, cu care am fi riscat in mod normal sa ne intalnim in cartierul marginas prin care ne faceam  discreta intrare in capitala noastra gri.

Ajunsi la un semafor rosu, am oprit. Cu un zambet de bine pe fata, incercam sa il atrag pe Anton intr-o numaratoare a degetelor unuuu, doooi, treeeeei, intorcandu-ma din cand in cand sa mai verific culoarea semaforului. Peace, man! 

Si, BAM! Il vad! Plutind ca o naluca, cu cinci picioare rasfirate de arahnida, cu doua cozi in care se impingea pentru a-si lua avant... Plutea, aluneca, nu imi dadeam seama exact ce facea, ideea e ca vietatea traversa intersectia. Prin mijlocul ei. Fix pe sensul si pe banda care primisera verde. Fix prin fata noastra, prin mijlocul intersectiei! In primele secunde am murit de ciuda, intunericul partial imi limita perceptia corecta a realitatii, mai ales ca picasem foarte brusc in ea, din lumea pe care mi-o creasem in ultimele 15 minute in cele 26 de grade din universul autoturismului corect, cu patru roti. Apoi ochii mei s-au obisnuit cu peisajul incetosat din fata si mi s-a dezvaluit adevarul: un domn se dadea cu un scaun negru (si sa fi fost alta culoare, io tot negru il vedeam, ca si pe om, de altfel, in caz ca nu v-am spus mai mult ca sigur era american african sau doar african sau de prin zona), scaun managerial, cu mecanism de balans fata-spate, doua brate, cinci picioare si rotilele aferente. Se dadea pe el prin intersectie. Probabil ar fi trebuit sa-l care in spate pana in vreun punct t, dar, neavand posibilitatea, ca noi, sa asculte o furnica duce-n spate un graunte jumatate, a ales calea cea mai usoara, s-a urcat el pe scaun si, hai, frate, apasa pedala acolo, da-i a cincea roata si baga mare pe carosabil, cu respectarea, fireste, a regulilor si semnelor de circulatie!

Mi-am inchis gura si m-am trezit din soc un pic prea tarziu, nu am apucat sa il filmez cum traversa intersectia. L-am prins, totusi, cateva secunde, dupa ce isi alesese  o strada pe care sa isi continue drumul, doar asa, ca sa am o dovada si o ilustrare a celor ce le povestesc acum.

Cand am oprit filmarea si m-am intors cu fata iar la volan, dorind sa apas pe sageata din bula ca sa revad aratarea rotilata, am simtit o mie de ochi caprui fixandu-ma in ceafa. Am intors capul si erau in stanga (ca sa vezi cat de mladioasa poate fi traiectoria asta vizuala, dom'le). Doar doua perechi de ochi, deci patru organe vizuale, dar sigur erau ochi din aia compusi, de insecta, ai caror posesori cred ca ne vedeau panoramic, in mozaic, altfel nu se explica presiunea atat de mare pe care o puneau sub coada mea de cal. Un taximetrist si o doamna calatoare (care nu respectase regulile si se urcase in fata, langa domnul, in loc sa se urce pe bancheta din spate!) se uitau la mine de parca eram de pe alta planeta. IO!!! Credeti-ma ca nu aveam de ce sa mi se activeze mania persecutiei fix atunci (pt ca, nu-i asa, nu sufar de ea in mod normal), v-am zis, mancarea- mancare, muzica- muzica, caldura- caldura, Anton-beton. Eu eram bine, doar ca oamenii se uitau la mine ca la felul paispe, cumva cu repros, cumva cu mirare, dar, oricum, cu o expresie totala de consternare si de neintelegere a ma intreb oare si eu ce!!! ca si cum nu as fi fost un om intr-o masina, ca si ei (care fluturase putin telefonul, da, intinsa peste scaunul din dreapta, ca sa prinda mai bine imaginea, big deal), ci un om pe-un scaun, alunecand lin printr-o intersectie... Ca si cum eu as fi fost cea nefireasca in acel moment... 

Norocul meu ca s-a facut verde si am luat-o fiecare pe drumul lui, ramanand sa nu ne mai intalnim niciodata. Taxiul a cotit la stanga, scaunul s-a pierdut in dreapta si un dulau de Ferentari a tras o cortina de negura peste el, iar eu am mers inainte, tot inainte, ascultandu-l pe Anton cum ingana un cantecel de noapte buna, copii, din Veronica.

Sa culeg o frunza, sa mananc un soare,
Ia-ti un scaun, cousin, du-te pana'n zare...

Visul nostru- Visul lui Anton

Acesta este un exemplu de proiect ratat. Proiect misto, dar care nu a ajuns sa fie finalizat.

Pe scurt, era vorba despre aventurile lui Anton, puse saptamanal in trei-patru casute de banda desenata ce urmau sa fie publicate in revista sora vitrega de Catavenci, Kamikaze. Dupa prima saptamana (de asteptare, nu de publicare), revista s-a hotarat ca vrea sa ramana cu bulele despre Iliescu, povestile despre fripturisti si comentariile lui Mitica Dragomir si a comandat, prin urmare, lucrari din aceasta zona.

Pe aventurile lui Anton s-a asternut praful, praf greu si gri de Bucuresti. L-am sters astazi, cu manutele micute si dragute ale lui Anton (oricum el pune mana pe orice fir de praf de pe lumea asta, nu avea sens sa ne mai manjim si noi mainile, basca fpt ca el e minor si, deci, scapam mai ieftin...) si le-am publicat (in sfarsit, l-am publicat!!!) aici. Au cam expirat, Anton era pe vremea aia mic, acum e mare, noi aveam locuri de munca, acum nu mai avem, atunci era vara si noi eram in Vama, acum e sfarsit de toamna de Vasile Alcsandri si noi suntem acasa, lipiti de cele doua calorifere din casa si suspinand in tacere dupa entuziasmul si nebunia de altadata.

Maturizare in sevraj

Cel mai crunt scrasnet de dinti nu este cel al unui boxér la intrarea in ring, nici cel al unei mame in travaliu, nici cel al lui Basescu la vederea casetei cu dosul de palma. Cel mai crunt scrasnet de dinti este cel al dintilor de lapte.

Fara nicio lacrima. Fara sa ceara inapoi ceea ce ii fusese sursa de liniste de zi si de noapte. Fara sa imi bata obrazul sau sa imi urle in urechi. Doar scrasnindu-si dintii, lovind cu pumnul in tablia patului, mestecandu-si limba, sugandu-si buzele, dand zeci de ture in jurul pernei. Intr-un final, epuizat de lupta muta pe care o purtase, a adormit. 

Noaptea l-a gasit imperativ. In fund, cu ochii inchisi, impungea intunericul cu degetul, chemand-o. Fara sa o strige, doar desenand in aer necontrolat, scriindu-i epistole efemere, implorand-o, poruncindu-i intoarcerea. Dar totul a fost in zadar, caci ea nu a mai dat niciun semn de viata. Si-ar fi dorit doar sa o mai aiba alaturi de el o perioada, sa o stie acolo, sa o tina in mana sau sa o ascunda sub perna, chiar sa o auda cazand din pat pe parchetul rece pentru o noapte intreaga. Dar sa-i fie acolo, pe/ langa/ sub el, la nevoie.

Trei zile au trecut de atunci, ca in orice poveste. Trei zile si trei nopti, petrecute intr-o singuratate pe care nici eu, nici Lars, nici Rica Murdarica si nicio masina din lume nu o putem alunga, oricat am incerca. Trei zile si trei nopti in care si-a trait tristetea despartirii bruste si de neinteles cu demnitate, acceptand lucrurile asa cum sunt, cu intelepciunea pe care o castigi cu trecerea anilor, cu maturitatea pe care ti-o confera un an si opt luni. 

Doar scrasnindu-si dintii de lapte.

De ziua lui si jumatate

Anton s-a plimbat cu tractorul, a alergat descult prin iarba, a tras de mustati patru pisoi, a mangaiat doi vitei, s-a minunat de doua vaci, a dat de mancare la saisprezece pui, s-a cutremurat de scarba cand a vazut o rama, a prins trei pastravi la pastravarie si pe seara i-a mancat, a aruncat o mie de pietre in rau, a dormit sub un brad, s-a holbat la un porc de 250 de kilograme si nu a uitat de bunele maniere la masa.

Vara pe ulita

Cand, iesind de la racoare, descoperi o raza de soare, intai o calci in picioare. Asta deoarece vorbim despre caldura ei, aruncata pe podea la lei, masurata si analizata de burice mici de degetele de pitici.

Cand vine vorba de lumina, atunci dam capul pe spate, cu pletele aliniate.Pentru ca la bec te poti uita, dar la soare ba.

Antonius dixit.

Deci nu va mai intrebati! Sa mai luam unele lucruri si ca atare. Si fara intelepciuni populare.

Saraca fata bogata

Nu stiu cate din femeile pe pe care le cunosc viseaza la asa ceva. Nu mi-a zis nimeni nimic, dar am eu niste banuieli, asa, ca... of... Da e cheesy, poate fi si penibil. Totusi, noua nu ne prea displac chestiile astea. Daca intelegeti ce vreau sa spun… huh?

Parerea mea: slabe/minime sanse sa gresesti cu o faza din asta! Punctaj maxim!! Stiu, nu mai este nevoie, nu-i asa? Nici nu a fost vreodata... Mda…

Una peste alta, bai doamnelor, pentru ca sunt sigura ca doar voi o sa va uitati la filmulet (recunosc, nici eu nu m-am uitat chiar la tot, de la un punct incolo am mai sarit peste cateva secunde), ete ca se poate si fara rezervari, stres, rochii modificate pana la perfectiune, liste de melodii etc. Conditia e una singura. S.F.

Well, Nikki era sa lesine de cateva ori! Si ce lalaie era rochia aia pe ea! Si i s-a mai scurs si tot machiajul! Nu mai vorbesc ca aia care i-a varsat lu' baiatu' (… nu am retinut cum il chema, cu toate ca el e personajul cheie al postului) apa-n dreptul inimii era si mai misto decat ea. Mie mi s-a parut la inceput ca e Katy Perry si ma si gandeam: iote, frate, ce proasta e asta! Cum dracu de nu se prinde ca urmeaza ceva, o gluma, o faza, cand i-a aparut in fata Katy Perry si l-a agresat foarte familiar pe barbatu-su??

Oribil, ce pot sa spun! Doamne fereste de asa ceva!

Am sa ma-ntorc barbat

Au fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar mai povesti, intr-o tara nu foarte indepartata dar cam inapoiata, un rege cu o coroana mare in forma de N, o pereche de ochelari si niste blugi si o regina cu un coc prins cu un bat cumparat de la un indian, niste ochelari mari, dar de soare, si, normal, blugi. Cei doi aveau un baiat, pe nume Antoni (cu accent puternic pe "to" si cu i prelungit: anTOniiiii!) 

Si dupa ce au purtat ei multe razboaie cu oamenii din tara lor, dupa ce si-au rupt bidivii toate potcoavele in gropile de pe cararile junglei in care traiau, dupa ce li s-au ponosit straiele regesti de atata frecat de aceleasi scaune rotative, au hotarat sa il ia pe micul print si sa plece intr-o calatorie. Pentru ca, da, in ciuda parerii pe care v-ati format-o deja pana acum, aceasta poveste este despre print. Caruia ii vom schimba numele in De Aur.

Si s-au trezit ei intr-o dimineata, au pus seile pe cai si au pornit spre marea cea mare si plina de soare si pesti prietenosi, cu plaje multe si marunte, cu plante vrajite de doi metri si bucate minunate, de oameni buni preparate. Dupa ce au mers doua zile si o noapte si au dormit in coliba unor batrani absenti in acel moment de acasa, acestia au ajuns la palatul unei negustorese marunte dar descurcarete, care noaptea caza iar ziua vindea (incusiv pe internet). Odaile nu erau chiar ca in descrierea din ravasul pe care il adusese porumbelul calator cu cateva saptamani inainte, plaja nu avea nisip fin, ci pietris iar oamenii buni erau cam plictisiti. 

Lui De Aur nu i-a pasat, insa, de toate aceste detalii neinsemnate. A luat la pas curtea cea mare, a cazut de cateva ori, zdrelindu-si adanc genunchii, a inceput sa dezlipeasca melcii de pe palat si s-a strambat tremurat, dar cu zambetul pe buze, cand a gustat pasta miraculoasa cu castravete si usturoi, care parca nu mai avea acelasi gust ca pe vremuri. A dormit, apoi, un somn bun pana in urmatoarea zi, la pranz, cand s-a trezit cam cald. Pe dupa-amiaza a devenit fierbinte. Atunci, regina a scos din bagaj un buzdugan de zmeu si l-a aruncat catre tara lor, in cautarea vraciului care ii sfatuia cum sa il faca bine pe De Aur aunci cand era cazul. Surpriza, insa. Buzduganul s-a intors catre ei si cat pe ce sa le aplice una in cap, cand a cotit-o rapid spre golful alaturat si a picat in curtea unei casute cu soare. Vraciul parasise si el tara pentru cateva zile si soarta facuse sa se refugieze pe aceleasi meleaguri ca si familia regala. Dupa o privire scurta, vraciul a scos o licoare amara, dar fermecata, i-a turnat-o pe gat lui De Aur si a stabilit ca pana a doua zi acesta va fi bine. 

Dar nu a fost asa. Noaptea s-au ridicat din iarba subtire si ascutita niste fiinte slabe, cu mai multe picioare decat ar fi firesc si cu un bazait prelung, de telefon nepus in furca, si l-au ciuruit pe micul De Aur, facandu-i niste buboaie de toata frumusetea. Parintii lui, deja usor disperati, au scos atunci o pulbele fina cu care l-au dat pe acesta pe corp in urmatoarea seara. S-a dovedit ca De Aur era alergic, asa ca s-a umplut de brobonite pe tot corpul.

Fierbinteala a durat vreo trei zile. In acest timp, gatul lui De Aur se inrosea pe interior, astfel incat acesta nu a mai putut sa manance si sa bea nimic. Eh, oricum bucatele nu era chiar atat de bune pe cat ni le aminteam noi, isi spuneau parintii lui, in timp ce ii desclestau dintii lui De Aur pentru a-i turna pe gat multe leacuri pentru gat si brobonite, dar si apa. 

De Aur urla.

Dupa cateva zile afectiunile pareau sa nu mai aiba atata forta. Acum putem sa facem o baie, si-au zis regele si regina, care erau la malul marii de o saptamana, dar nici nu o vazusera. Zis si facut. I-au cumparat lui De Aur o caleasca gonflabila si au inceput sa cutreiere apele si sa infrunte valurile. A fost o dupa-amiaza placuta, dupa care De Aur a inceput sa tuseasca puternic si sa ii curga nasul. Imprevizibilul nu putea fi deloc controlat.

Cu rani in genunchi, frunte fierbinte, gat rosu, tusind si cu muci, cu bube si brobonite, nemancat si nebaut, basmul continua, chiar daca este spre final. Lupta dintre bine si rau se duce in continuare pe plaja cu pietris din curtea plina de lighioane a palatului cam darapanat, daca suntem realisti (avem tot dreptul, ca doar suntem intr-o poveste). 

Axul principal al basmului nostru il reprezinta calatoria initiatica a lui (ii vom schimba numele in) El Greco, care trebuie sa se maturizeze, sa depaseasca mai mult de trei probe in mai mult de trei zile si trei nopti cum ar fi fost normal. Desi pare banala, povestea are, pe alocuri, accente de unicitate. Cum altfel poate fi descris momentul din noapte in care, la malul marii, pe un jilt aplecat pe spate, cu fata de perna preferata in loc de coroana, cearsafuri albe in loc de straiele de la curte si soseste cu otet in loc de conduri, micul El Greco a ascultat, tremurand, valurile si ritmurile de sade rata pe butoi, in perfecta armonie cu universul.

This is love

Artwurst, ce chestie!!!

ART WURST/ALERT Studio (prin P-ta Romana)/ Vineri, 13 mai, ora 19.00

Arta la sul! Si cei mai tari ilustratori, la crème de la crème, zece din zece: Saddo, Heliana, Matei Branea, Pisica Patrata, Ghica Popa, Nicu Duta, Kraimann, Re’Drops, Sinboy si Noper, va asteapta la ALERT studio vineri, 13 mai, la 19:00, cu prima serie de ilustratii “pe banda”, gata de luat acasa.

ARTWURST este primul experiment «carte blanche» la ALERT studio. Artistul caruia i se da mana libera nu mai este doar artist; el reformuleaza spatiul, se joaca de-a curatorul, isi invita prietenii, pe scurt, isi face de cap.

Adevarata Alba ca Zapada

Pentru mine Alba ca Zapada nu a fost cea din desenele animate ale lui Walt Disney:

... ci aceea din cartea ilustrata de Iacob Desideriu. Alba ca Zapada mea nu se tinea de rochita, tinand degetelul mic in sus, ca sa pozeze. Nu isi intorcea usor capul, intr-un cochet semi profil, nu isi ridica sprancenele, nu isi aranja buclele. Nu avea bucle!!! Ea se aseza pe un trunchi de copac din padure, isi dadea parul pe spate si isi impreuna mainile senina, mandra, plina de bun simt. Nu era la photo session, nu trebuia sa dea bine in poza, ci pur si simplu facea o fotografie de familie. Dreapta, mandra, modesta, frumoasa.

Alba ca Zapada mea era profunda. Cu o privire patrunzatoare si inteligenta. A lu’ Disney e si ea fata buna, dar pare cam superficiala. Iar fundita aia rosie din cap nu o ajuta deloc.

Ah, iar piticii…. Cu astia chiar am o problema. Piticii mei erau oameni seriosi, cu chipuri incercate si barba alba, slabi si uscati, fara burti, caciulite roz in cap, gene lungi sau expresii de copii tembeli. Si, poate cel mai important lucru, nu aveau nume. Pentru mine nu au existat Mutulica, Rusinosul, Somnorosul sau alti penibili, piticii mei nu aveau timp si nici dispozitie de fasoane gen mi-e somn, rusine sau hapciu! Ei erau reali, aveau treaba si responsabilitati, munceau in mina cu adevarat, nu se jucau cu diamantele si nu cantau veseli dupa o zi de munca fizica haiho, haihooo!!!

Si ce nu am inteles niciodata in desenele lui Walt Disney a fost de ce a sarit peste prima parte a povestii, aceea in care mama adevarata isi pune dorinta de a avea un copil alb ca zapada, cu buzele rosii ca sangele si parul negru ca abanosul. Poate nu a inteles dl. Walt, dar aceea este o parte esentiala a povestii. Nimic din ce a urmat nu s-ar fi intamplat fara acel moment. Alba ca Zapada era atat de frumoasa pentru ca asta si-a dorit mama ei! Pentru ca trei picaturi de sange au cazut pe zapada alba asternuta pe pervazul negru de abanos! Pentru ca teoria haosului se aplica si in basme, si acest lucru ar trebui respectat!