New year's resolution

Am descoperit de pe Google Analytics ca pe blogul nostru s-a ajuns (si) prin sarci pe goagal dupa "cum scapi de caca mai repede- durerea de burta rapid" (?!), "ce inseamna sfert matematic" (deci pana acum nu prea avem motive de mandrie...si ma voi opri aici), "statusuri de regret pentru terminarea liceului", "sange la dinti", "urlet de singuratate". In general, deci, mai mult dupa rau decat dupa bine.

Asa ca vom incerca anul viitor sa folosim mai mult cuvinte gen "armonie", "bogatie" (sufleteasca, desigur), "floricele", "veselie", "vis", "roz" "alb". Chiar daca pentru asta va trebui sa inchegam niste mici povestioare SF. 

Un An Nou macar cu 25% mai bun ca 2010! 

(si asa se politizeaza blogul pe zi ce trece...)

Anton si tehnologia

Pe YouTube, Antonescu e cel mai tare la capitolul "iPhone si copii intre 0-10 luni". La categoria Anton e unic. Asa am hotarat noi, desigur. Insist asupra obiectivitatii si impartialitatii ce ne caracterizeaza si va dau mai jos dovada.

Comunicat

Buna ziua,

Revenim cu un comunicat important pentru familie tara. Eu nu as fi pus problema asa, dar americanii au inceput, asa ca am intrat in joc. Deci in seara aceasta marea finala Layer Tennis. Singurul roman din competitie, Noper, a invins toti americanii cu care a stat fata in fata si a ajuns in meciul final.

Pe aceasta cale ii uram si noi mult succes si numai bucurii! Vom incerca sa stam departe de el in seara asta, sa nu deranjam procesul creator si sa votam pe twitter! Se voteaza cu "#lyt #noper".

Pa, ne ducem sa ne aruncam in lupte de strada berceniana prin zapada!

p.s. Dorim sa cumparam aceasta ilustratie pt headerul blogului nostru. Oferim un pic mai putin decat niste mii de euro pe care tb sa le platesc la casa de asigurari de sanatate, ca urmare a somatiei pe care am primit-o ieri. As dori sa deschid o cauza pe fb pt a strange banii, dar nu stiu cum. Astept it-isti cu experienta si ong-uri.

Noapte buna, copii!

Pentru ca nu toate lucrurile se desfasoara in ordinea lor fireasca, noi mai intai am dormit, si apoi nu am mai dormit. Noptile. In primele luni, Anton a fost wonderkidul care nu m-a deranjat noaptea. Dormeam ca un om normal, pana pe la 8. Poate chiar 9. Am prins chiar si 10. O data si 10 jumate. Asta fara pauza, ca asta e schepsisul de fapt. De vreo doua luni s-a terminat. Fara niciun motiv (sau poate cu unul nedescoperit de simtul meu matern deci foarte dezvoltat), Anton a inceput sa se zbata de vreo doua- trei ori pe noapte.

Cateodata scap cu apa. Anton, vrei apa? El, cu ochii inchisi, deschide gura (asta ca sa stiti ca intelege intrebarea chiar si in somn, si nu glumesc!!), gogaltaie (iar simt nevoia unor diacritice) niste h2o si se culca satisfacut la loc. Iar eu ii urmez exemplul.

Alteori, insa, apa nu este suficienta, si trebuie sa ma dau jos din pat, sa incalzesc apa, sa ii fac lapte si sa ma intorc sa ii dau sa bea ca sa ma lase in pace sa dorm. La inceput deschideam televizorul si ma uitam pana cand, cu burta plina, Anton sforaia linistit in patutul lui. De fapt nu pana atunci, si de aici izvoraste si problema mea, ci pana se termina filmul. Orice film prindeam la televizor, in general pe Hallmark - un film de duzina, sau pe ProCinema, in general cu Hercule Poirot. Si pentru ca trebuia sa aflu cine e criminalul, ramaneam cu televizorul aprins pana la final, rugandu-ma sa se termine mai repede, ca sa pot sa ma culc la loc.

Prinzandu-ma eu ca sunt pe cale sa dobandesc un nou obicei prost, m-am hotarat sa nu mai cedez acestei tentatii si sa incerc sa inlocuiesc televizorul cu altceva. Exact, cu telefonul. La ore foarte tarzii din noapte, optiunile sunt foarte putine, asa ca am ajuns pe facebook. Nici aici nu prea am de unde sa aleg. Statusuri cu "nu mi-e somn" sau "mi-e somn", dupa caz. Sau prietenul Craioveni de pretutindeni care mai prezinta cate o victorie a vreunui oltean emigrat cu succes(e) prin tari straine. Intr-un minut epuizam tot ce se postase in ultimele 6 ore. Asta pana cand m-am imprietenit cu National Geographic. Sau pana l-am apreciat, nu mai stiu exact.

Ziua lui National Geographic este noaptea mea. Active, amandoua. E suficienta o singura postare a noului meu prieten/ apreciat (in geneal informatii foarte interesante) si am cel putin 100 de comentarii de citit. Noi specii de bacterii, meteoriti, mame leopard, toate starnesc comentarii care mai de care mai interesante sau tembele. Citeam cu detasare, pana cand...

Intr-o noapte hranitoare, National Geographic posteaza urmatoarea informatie: "Imaginary chewing and swallowing can reduce your real appetite for specific foods, according to a new study. The discovery could lead to new ways to control obesity and battle other addictions."

Wow, I knew it! Am apasat pe buton si am iesit din aplicatia de facebook. Am deschis aplicatia de lanterna a telefonului pe care mi l-am plasat sub barbie si i-am soptit foarte serios lui Anton: "Frate, uite care-i treaba. Un studiu recent efectuat de cercetatorii britanici a relevat faptul ca mestecatul si inghititul imaginar pot reduce apetitul real pentru lapte. Asta cica ar fi o cale de a controla obezitatea si de a invinge dependenta de biberon. Eu stiu ca nu este cazul tau, mai ales ca te-ai situat intotdeauna spre limita inferioara a greutatii normale pentru varsta ta, insa coroborand rezultatele acestui studiu cu sustinerile doctorului Emil Capraru in emisiunea "Genialii" de pe TVR1 conform carora bazele obezitatii la adulti se pun inca din primul an de viata, eu zic sa o lasi mai moale. Si spun asta pentru tine, nu pentru mine... Asa stimulam si imaginatia, ca doar vrem sa fii un copil creativ, nu? Nu ma apuc acum sa iti dau instructiuni, sunt sigura ca ai inteles si singur ce trebuie sa faci. Totusi, nu ma pot abtine: deci, ne e foame noaptea? Ne imaginam un biberon plin cu lapte la temperatura ideala, pe care il mestecam si apoi il inghitim. Laptele, biberonul, nu conteaza. Oricum, totul e imaginar, deci nu ne poate pica rau la stomac. Si asa, absolut intamplator, poate mai si dormim. So... we're in this together, ok?".

Anton s-a uitat doar cu un ochi la mine, incruntat si deranjat de lumina, dar a dat afirmativ din cap. Stiam eu ca nu poate fi atat de greu! Atata vreme cat stii cum sa pui problema, folosind un ton ferm si argumente solide, stiintifice, copilul nu are de ce sa nu inteleaga si sa nu te asculte! Trebuie sa comunici, sa te impui si, din momentul in care stapanesti aceasta arta, uite cat de usor poti obtine ceea ce iti doresti!

M-am culcat linistita si sigura de rezultate. Care nu au intarziat sa apara, fix 24 de ore mai tarziu:

Copil cuminte, ce sa mai

Anton nu se mai dadea culcat in noaptea in care urma sa vina Mos Nicolae. Statea la panda (bine ca nu la koala, dar asta este o alta discutie - cu diacritice sau fara?), pe varfuri, dand din cap in ritmuri comerciale contemporane si rontaind la pat. Intr-un final de zi, cu putin timp inainte de ora 12, a cedat. Surprinzator pt nelinistea pe care o manifesta in legatura cu (ne)venirea mosului, nu s-a mai trezit pana dimineata. Cand dupa un biberon de lapte, s-a culcat la loc. La 10 jumate, insa, extrem de activ, a inceput sa cante si sa intinda capul, doar doar o vedea un pachet pe care sa-i fie scris numele. Intrucat nu ii gasise ghetutele pe niciunde (erau la mine in geanta, si hai de gaseste ceva intr-un astfel de loc in care salasluiesc haosul si haul), cadoul lui fusese abandonat intr-o punga de la Diverta, in bucatarie... 

Astfel de jucarii reprezinta fast-foodul copiilor. Cat timp nu au acces la McDonald's si KFC, porcariile de mancat sunt reprezentate de plastice, plusuri, cartoane. Eh, dar sa lasam si asta. Mai jos e dovada ca lui Anton i-a placut cadoul de la mosu, cadou pe care si l-a deschis singur. Bravooo!!!

p.s. Cand ati primit ultimul cadou aproape cat voi de mare?

Singuratate cu sange printre dinti

Lui Anton nu prea ii place sa stea singur. Mai are momente cand accepta aceasta stare si se consoleaza cu o jucarie rasucita printre degete, niste desene animate privite printre zabrele sau cu ture de patut facute pe varfuri. Dar pentru destul de putina vreme. Si cand se plictiseste incepe. Bombaneli, tipete, balmajeli. Aiaaia, baba-baba, heeeei, brrrrrrr etc. Sau simplu: aaaaaa! 

Cand deja se ingroasa gluma si nimeni nu ii rasare in fata ochilor, se autoexileaza in coltul patutului care are vedere spre usa. Isi intinde gatul si scruteaza orizonturile, in speranta ca cineva o sa intre si o sa il salveze. Si tipa iar. Mai enervat: aaaaaarghhhh! Deja nu ne mai jucam. Suzeta nu mai inseamna nimic pentru el in acele momente. Poate doar "Alejandro" l-ar scoate din criza, dar pe minimax nu se da.

Si cand realitatea trebuie acceptata si se cer masuri radicale se produce ceva. Urletele de singuratate se transforma brusc in urlete de durere. Diferenta o faci usor de la un punct incolo, all u need is experience. Urletele de singuratate sunt nervoase, scurte si multe. Cele de durere sunt prelungi si sfasietoare. De capul lui sau de o mana invizibila, Anton a facut cumva- necumva si a dat un dinte de sus de patut. Cand unu', cand altu'. Si, intrand in camera cu sufletul la gura si detergent pe maini (deci nu cu tigara in mana), vezi sange. Pe marginea patutului. La gura lui Anton. Pe dinti. In caz ca nu te simteai suficient de vinovat, na de-aci niste sange de copil de cateva luni!

Ajuns in brate tremurande, mai urla de cateva ori si se opreste, uitandu-se cu ochii umflati la tine si oftand in cascade. Ii stergi lacrimile si sangele cu maneca si il intrebi de ce e rau si nu poate sa stea si el singur putin, cat timp tu... (diverse). Dar el nu raspunde. Te priveste ca si cum ti-ar fi dat o lectie dureroasa pentru el si a carei necesitate nu o intelege. De ce a trebuit sa se ajunga aici, pare el a zice. Si ofteaza din nou.

Surprinzator, dintii ii cresc in continuare.

Mai jos- Anton, cu altceva pe la gura.

Va uram aterizare placuta!

Q: Ce poate fi mai minunat decat sa ai sapte luni si sa bei lapte cu viermi? Proaspat desigilat si cumparat din farmacie. Borat in jet garantat! Partide de urlat nocturn! Pete rosii miscatoare pe tot corpul! Privire sticloasa si zambet fortat! 

A: Sa fii pe cale sa calci pe o coaja de banana in timp ce cobori scarile, purtand in brate personajul sus mentionat. Eu stiu ce inseamna sa calci pe o coaja de banana, si nu din Tom & Jerry. Am cazut de doua ori, in doua zile consecutive, acum multi ani. In acelasi loc. Am inteles (a doua oara) ca undeva, intr-o scara, in spatele unor tufisuri sau intr-un copac trebuie sa fie o gasca de copii cretini care mor de ras ca niste dobitoci. Pentru ca, da, cred ca este spectaculos sa vezi un om care aluneca pe o coaja de banana. Nu ai nicio sansa. Daca pasesti pe o placinta de gheata perfida de sub un strat subtire de zapada ai toate sansele din lume sa iti pastrezi/ restabilesti echilibrul biped, fara sa se cutremure pamantul sub tine cand te trantesti cu fundul puternic de el. Asta intr-un caz, totusi, fericit... Coaja de banana nu iti ofera nicio sansa de scapare. Actiunea se petrece violent si extrem de rapid, astfel incat nu ai timp sa intelegi ce ti s-a intamplat decat cand te ridici ravasit, indurerat si umilit si vezi pe ce ai calcat.

Revenind, pe o scara de bloc unde locuiesc patru copii sub doi ani, o coaja de banana este tot ce iti poti dori pentru a avea inca un element de siguranta pentru tine si copilul tau. Viermi si coji de banana. No fun in this post. De aici si titlul. Sau poate ati fi preferat "Viermuiala placuta!".

O "prima data cand..."

Nu imi plac dovleceii, nu mi-au placut niciodata. Gustul lor dulce-acrisor scarbos, semintele acelea stravezii, pana si numele de "dovlecel", totul imi repugna. Prajiti, pane, in ciorba... scarba suprema. 

Aliatul meu in lupta contra dovleceilor a fost in copilarie vara-mea.Toata lumea incerca sa ne convinga cat de sanatos este dovlecelul si cum vom fi mult mai frumoase si destepte daca acceptam sa mancam asa ceva. Dar noi, arogante, ne multumeam cu ce aveam si strambam din nas, intorcand capul ferm si refuzand cu nesupunere mancarurile ce contineau in ele orice urma, oricat de fina de dovlecel. Eram noi doua impotriva lumii. Si nimic nu ne putea dobori, strangeam din dinti, ne priveam una pe cealalta si suportam cu stoicism orice reprosuri, amenintari, perspective sumbre si, din cate intelegeam, inevitabile, care ne erau adresate de catre cei din jurul nostru.

Am functionat asa multa vreme. Eram echipa perfecta. Ne-am luat de mana si nu ne-am mai dat drumul, am strabatut mari si tari, ne-am refugiat in nori, am fugit in alte galaxii, ne-am catarat in copaci si am sapat transee, am facut tot ce am putut ca sa ne aparam de atacul dovleceilor.

Pana intr-o seara. Era in plin sezon. Ca de obicei, dovleceii ranjeau dezgustatori si pane dintr-o farfurie mare si alba, ale carei margini contrastau puternic cu pigmentul lor bronzat, intr-o usoara alianta cu noi doua. "Luati, ca sunt buni, sa cresteti etc", eternul refren care nu ne mai atingea demult. Stateam nemiscata, precum o stanca si priveam in gol, tacand apasator. La urma urmei, era inca o batalie ca oricare alta de pana atunci. Eram calma, victoria era asigurata. Intr-adevar, urma o lupta pe viata si pe moarte, dar ii stiam deja finalul. Inevitabil fericit.

"Biine, ma, hai sa incerc". Mi-am ridicat privirea catre aliata mea si nu mi-a venit sa cred. Imi mai amintesc doar bretonul ei taiat perfect drept si furculita care s-a infipt nepasatoare intr-o felie de dovlecel. "E, uite ca nu e chiar atat de rau!". 

Fara nicio avertizare prealabila, fara niciun regret, fara nicio privire, alianta impotriva legumei inamice s-a rupt. Si am ramas singura. Singura care era neascultatoare, care nu asculta de cei mari ca sa creasca mare si frumoasa. Singura si infometata, pe o creanga de copac inalt, intr-o campie fara niciun orizont, in arsita. Si s-a deschis pamantul si am intrat in el, si transeele noastre, sapate in atatea veri fierbinti s-au pravalit peste mine, si tunetele m-au tunat si fulgerele m-au aprins, valurile m-au invartit de mii de ori si m-au aruncat in intuneric. 

Nu e chiar atat de rau??? Imposibil!!!

Vara-mea isi aminteste o alta varianta. Incearca sa se disculpe acum, invocand faptul ca ea de fapt nu a stiut ce mananca, si ca a aflat abia dupa ce isi exprimase parerea asupra acestora. Dar ea nu isi aminteste bine, nu a fost o experienta care sa o marcheze. La urma urmei, pentru ea a fost cel mult prima oara cand i-au placut dovleceii. 

Pentru mine a fost prima tradare de care imi amintesc. Din pacate, nu si singura. Din fericire, singura din partea ei. Din pacate, singura de care imi amintesc acum fara sa incerc sentimente negative, ci cu zambetul pe buze.

Nu imi mai amintesc exact cand am iertat-o. Probabil in seara in care am invatat-o cum sa il faca pe 5.

Eveniment

Antonescu o sa mearga vineri sa il vada pe taica-su cum deseneaza la McCann Garage. Nu a inteles exact ce se intampla acolo, se vand niste chestii si banii stransi vor fi trimisi oamenilor din zonele inundate (deci si vecinei noastre de jos). Important este, deci, ca Papa Noper va desena pe aceste "chestii" (upon request, desigur), spre marea fericire a micului Antonescu, care isi doreste toate creioanele colorate varate in gura, frecate de gingii si, inevitabil, zgariate de cei doi dinti, unul mai mare si mai zimtat decat celalalt.

Va asteptam sa va coloram (sau decoloram, in funtie de culoarea pielii, no rasism, bro), pe Jules Michelet nr. 18, chiar la sediul McCann!

Compliment

Ce te faci cand, la intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului, o persoana care ti-a fost colega de clasa si in primii ani de scoala iti spune: "Vai, draga, ce bine arati! Tot asa, inalta si slaba, nu te-ai schimbat deloc! Pe cuvantul meu, esti la fel ca-n clasa intai!"?!

Despre nazuinte de sezon si alte alea

In primul rand, mi-am dorit foarte mult in ultima vreme sa dispara din casa noastra gandacul din baie. Gandacul negru, de teava de Berceni, maaare, care aparea numai cand intram eu in baie. Si care era foaaarte rapid. Nu ca as fi incercat sa il prind, sa il zdrobesc sub papuc, pentru ca numai gandul de a il auzi strivit, de a auzi acel crack infiorator m-ar fi traumatizat pe viata. As fi putut sa incerc tactica Rambo, si sa urlu prelung in timpul actiunii de gandacocid pentru a nu-i auzi ultimele cuvinte, dar si asa banuiesc ca as fi simtit ceva in talpa, pt ca, insist, dimensiunile erau considerabile, iar papucii mei nu au platforme. Ah, ma cutremur. Intr-un final a disparut. Brusc, asa cum aparuse.

Revenind la prima perioada de canicula a acestui an, ma duc cu gandul la revelionul de acum 3 ani din Istanbul. Ce misto e sa te distrezi in halu' ala intr-un oras care se pregateste ca in urmatoarea zi sa plece la munca/ scoala, sa iti danseze un buric milog la nas si sa mananci un peste, cel mai bun peste din lume, sub un pod, intr-o bodega, ca un aurolac fericit! Acum vreau sa ne intoarcem cu Anton acolo. Sa ii cumparam un sugiuc ca sa-i inchidem gura, sa il ducem in bazarul zgomotos, ca sa nu-l mai auzim in caz ca nu merge prima varianta si sa ii cumparam salvari, ca sa aiba mai mult loc pentru caca. 

Si cand s-o face mai mare, mergem cu gandul mai departe la muzeele din Londra, unde sa ne intrebe si noi sa ii explicam. Si daca nu stim sa ii explicam, sa inventam. Important e sa ii dam un raspuns.

Si sa mergem si in Grecia, sa ne balacim printre aricii de mare, sa mancam cea mai buna mancare din lume si sa ne zambeasca toata lumea. Si sa facem ceva ce nu am mai facut de muuulta vreme, adica un castel de nisip, cu canale si turnulete multe, multe. Asta cu fundu' in nisip si galetusa de plastic in mare. Dimineata si seara. Atat.

Bine, ar fi frumos si un 2 Mai, acuma, na! Ati inteles. Vine vara si noi nu stim daca o sa mergem pe undeva. Depindem de Anton. Cu toate ca ne vor lipsi vacantele de altadata, nu suferim. Acceptam si ne bucuram de jocul cu jucariile fosnitoare, de somnul pe burta si de sucul de mere.

Suna telefonul. "Alo! Salut! Sunt eu, gandacul din baie!".

Repetitia este mama invataturii

...sau nu? Avem in blocul vecin un suflet sensibil care invata sa cante la pian. Merge foarte greu. Deja am intrat in a doua saptamana in care incearca (cate o ora, de doua ori pe zi) sa cante Love Story. La inceput a fost dragut. Acum e insuportabil. Nu poate sa cante decat primele acorduri ("Where do I begin, to tell the story of...") si se poticneste in mod evident. Ceva merge brusc wrong. Nu mai pot cu Love Story.

La Anton, totusi, se aplica principiul din titlu. Deja a intors capul la 170 de grade de suficient de multe ori incat sa stie ca, daca face asta, da cu ochii in televizor. Si lui ii place sa se uite la televizor. Bineinteles, nu are voie. Logic, asta nu conteaza. De pe pozitia pe burta, cu spatele la televizor, capul lui se ridica rapid, se intoarce ca-ntr-un film pe care nu o sa il mentionez aici si ochii se fixeaza, se holbeaza pe ecran. Deocamdata nu este selectiv, orice, numai sa fie dat drumu' la televizor.

Si la Dexter se aplica principiul sus-mentionat. Dupa numai cateva sedinte de dresaj, "a facut o figura foarte buna" la expozitia C.A.C. Bucuresti 2010 si a iesit "B.O.B.- Best of Breed" si "R.P.J.- Romania Prime Junior". In curand punem si filmuletul, sa va dovedim ca avem un caine ascultator si frumos umblator si ca si-a meritat din plin titlurile. Chiar daca inca mai face caca in casa atunci cand are el chef. Si pishu.

In concluzie, cel mai prost din cartier a picat in acest post vecinu'. Huo! 25 % din salariu!

Bejoux

Zana Botoshel si-a dat (de) doua (ori) cu bagheta-n cap si s-a transformat in prietena noastra, Simina. Si, ca sa nu fie plictisitoare si sa aiba un talent pe lumea asta, a pus iar mana pe bagheta pe post de croseta (...cred. sau pe doua pe post de andrele?!) si s-a pus pe treaba. 

Cand a vrut sa faca ceva deosebit, a cautat sa se inspire din realitatile minore (chiar fara buletin). Si, in timp ce Anton descoperea foarte serios ca are doua maini si se rostogolea precoce de pe burta pe spate si-napoi si incerca s-o ia la picior dar hai! ca asta ar fi chiar culmea, in acest timp, spuneam, Simina ne anunta ca avem o linie vestimentara ce ii poarta numele (mai jos...). 

Ii multumim si ii transmitem ca Anton poarta cu placere pulovarasul, dar botoseii pur si simplu nu-i mai da jos din picioare, oricat de rau i-ar transpira! 

You can do anything but lay off of my blue suede shoeees!

This is love

Pentru ca e mic, si deci dragut,
pentru ca rade (atat de frumos) dimineata, urla seara si doarme (toata) noaptea,
pentru ca scuipa,
pentru ca e singurul copil sub 6 luni care nu doarme cand il plimbam cu caruciorul prin parc,
pentru ca are vocea din Chip si Dale,
pentru ca e minor,
pentru ca e cool in alb,
deci nu in negru (?!),
pentru ca nu miscam in front in fata lui,
pentru ca tipa la animalele din carusel,
pentru ca mananca de cinci ori pe zi
si ragaie tot de atatea ori,
pentru ca e fascinat de elefantul albastru,
pentru ca are o ureche ciupita,
pentru ca sta cu degetul mic in sus,
pentru ca il tinem in brate non stop cand e treaz, chiar daca stim ca ne santajeaza,
pentru ca ii cresc unghiile cu viteza luminii,
pentru ca e ninja,
pentru ca, desi nu are par in cap, are vartej,
pentru ca nu il baga in seama pe Dexter,
ci doar accepta uneori sa il linga pe cap,
pentru ca ajungem sa spunem si sa intelegem vorba "a dormi ca un ingeras",
pentru ca e al nostru,
din mii si mii de motive
dar mai ales
pentru ca agu, ng, ghe si iii.

13 - Zi de sarbatoare, deci si o postare

Ii uram pe aceasta cale la multi ani sotului si tatalui din familia noastra si ii uram mult succes in activitatea profesionala la noul job! Mai jos, father and son! Agu! (dulcegariile acasa :P)

Cine-si cauta scuze, gaseste

1. Stiu, stiu de ce nu mai scriu! Pai nu vedeti headerul blogului, vi se pare ca mai e de actualitate? Pai Antonescu deja e mare acum, zambeste dimineata si tipa la animalele din carusel! Daca vrea, poate sa (ne) si santajeze! In rest oricum nu s-au petrecut foarte multe. Tatal si-a dat demisia iar mama inca mai spera ca intr-o zi vor cumpara si ei un carucior!

2. Incep sa admir insistenta de om nebun a personajului pe care il cheama Remus Cernea si care candideaza pentru orice pozitie de doamne-ajuta care este anuntata pe piata si pentru care este necesara si campanie electorala cu postere pe toti peretii capitalei. Remus este cel mai tare. El vrea acum (iar) sa fie parlamentar, asa ca nu mai conteaza ca nu indeplineste nicio conditie din cele sine qua non. Pe o traiectorie circulara, Remus se inscrie, i se respinge, ataca, i se respinge din nou. Pica, dar se ridica si o ia de la capat. Dar de la capat!!! Remus, fii capitanul nostru!

3. In aceeasi ordine de idei, nu stiu cati stiti ce e aia o molifta. molíftă (molífte), s.f. – Slujba, serviciu religios celebrat in afara slujbelor obisnuite. Ca atunci cand vine la biserica o femeie extrem de pacatoasa cum ar fi, de exemplu intamplator, cea care tocmai a nascut un copil, si popa trebuie sa ii citeasca din cartea magica de rugaciuni ca sa mai aiba dreptul sa intre in biserica. Ei bine, si aici exista multe conditii sine qua non. Pe care nici eu nu le indeplineam cand (nu inteleg exact de ce) am fost sa imi fac si io "molifta de 40 de zile". De exemplu nu am facut molfta de o zi. Nici pe cea ce 8 zile. Si copilu, unde e copilu? De ce acasa, cand trebuie sa il duca popa prin altar? Pai stiti ca bate vantu' rau afara... Dupa doua ore si doua biserici mi-am dat seama ca incep sa o iau pe urmele lui Remus si ca incep sa nu ma las cand ar trebui de fapt sa ma duc acasa.

Ceea ce am si facut. Si de acum inainte voi castiga meciurile cu popii prin neprezentare.

Dexter. Un an.

Draga Dexter, we love you mucho!!! Happy B'Day!!!

Cum am ratat la mustata marele premiu la Roblogfest

Bine, nici macar nu stiu daca exista un mare premiu, dar daca ar fi existat...

Pe scurt, Radu e in juriu. Daca nu ar mai fi fost nevoie sa voteze si cititorii... si daca ar fi fost Radu singurul membru al juriului. Desigur, ar fi trebuit si eu sa scriu pe blog, si nu numai la zile de sarbatoare familiale sau legale. De fapt, daca as fi desenat, nu scris, ca e in juriul de la sectiunea de design or something. Simt ca am trecut uite-asheea pe langa un premiu, ceva. Si eu, care voiam faima! 

Oricum, le transmit pe aceasta cale celor ce vor castiga Roblogfest ca alta ar fi fost soarta concursului daca altfel ar fi stat lucrurile!

P.S. Maine iar avem o zi de sarbatoare in familie! :P Abia astept!

La multi... luni!

Nici mie nu-mi vine sa cred ca Anton face azi o luna si ca mai postez si io ceva pe blog. Noroc, deci, cu pozele...

La multi ani de Ziua Mamei!

...mie? WOW!

Anton

De cand nu am mai scris... mi-a luat ceva timp pana sa imi amintesc parola...

Anton nu a vrut sa se nasca in ziua estimata de doctori, calendar si stele (18 februarie). Poate pentru ca nu a vrut ca evenimentul sa fie eclipsat de nasterea mediatizata a fetitei doamnei de 240 de kilograme, care s-a petrecut in acea zi. Sau poate ca a asteptat sa se schimbe zodia, nu ca s-ar pricepe el la d-astea, nu de alta, dar nu avea de la cine sa invete. Sau o fi vrut sa treaca w-endul...  Donno. Ideea e ca s-a nascut luni, 22 februarie- deci pesti (?!), la ora 22.50.

Suntem deja de 5 zile impreuna acasa si s-au petrecut multe chestii pentru prima data... de la primul luat in brate si primele "tine-i bine capuuuuu'!!", pana la prima baie (urlata), primul pampers schimbat, primul ragait, primul zambet...

Mai e mult pana ne vom da seama exact ce si cum. Suntem, totusi, optimisti. Anton este foarte simpatic, ne place de el din ce in ce mai mult. Probabil ca nici noi nu ii suntem chiar antipatici, altfel nu vad de ce ar vrea sa petreaca atata timp cu noi, mai ales noaptea...

Distractii de w-end

Nu stim ce fac altii sambata seara, dar noi, o data la 3-4 saptamani il prindem pe doctor in garda la spital si dam o fuga sa ne mai faca o ecografie si sa mai stam de vorba. Asta am facut si sambata aceasta, fix cand a a inceput viscolul. Am luat-o prin troiene si prin vantul ascutit si am intrat victoriosi pe poarta spitalului. Cum este si firesc si cum ar face toata lumea, am profitat de faptul ca noaptea curtile spitalelor sunt linistite si goale, si am inceput sa ne pozam pe sub toate felinarele, ca sa iasa fulgii mai poetici. Cu analizele in mana, caciuli pe cap si fulare ninja, am zambit (deci degeaba), ne-am schimonosit si harjonit prin zapada de parca am fi fost la derdelus, nu la doctor. Intr-un final, ne-am hotarat, inghetati, sa intram si in spital sa facem lucrurile pentru care veniseram. Adica sa ii luam pulsul lui Anton, a propus doctorul, pentru inceput. Mai jos aveti un extras din… dovada materiala a pulsului (nu ii cunosc denumirea oficiala).

Ii rugam pe finii nostri cititori sa observe atat ora la care eram noi la spital nu pentru o urgenta, ci pentru un control de rutina (insist, intr-o sambata seara), cat si ...scrisul marunt si vertical care imparte cumva foaia in trei (/patru), separand o linie intr-un vag zig-zag (in stanga) de o linie a pulsului extrem de accelerat din dreapta. Este linia care face diferenta intre pulsul unui alt copilas si cel al lui Anton. Desigur, predecesorul nostru semana probabil cu parintii lui, care pareau oameni extrem de pasnici. Tatal astepta frumos afara, in timp ce mama statea de 20 de minute singura si netulburata cu niste chestii rotunde pe burta. Cand ne-a venit noua randul, am intrat amandoi in camera, unde ne-am petrecut cele 20 de minute cu plasticele rotunde pe burta continuand hlizeala de afara. Fotografii lomo. 

Perspectiva celui ce nu era intins pe pat (asupra romanului perfect care crede in existenta curentului produs de un geam intredeschis si se fereste de posibilele efecte catastrofale ale acestuia):

Perspectiva celei cu chestii reci pe burta:

Am considerat ca am primit un avertisment cat se poate de ferm cu privire la sfarsitul apropiat si iminent al somnului nostru de noapte si ne-am hotarat sa profitam la maxim de urmatoarele 10 zile (si nopti)… Am inceput prin a indeparta stratul gros de zapada care se asternuse pe masina si prin a evita un Tico ce mergea noaptea, pe viscol, cu farurile stinse. 


p.s. adaugat la doua ore dupa postare. desigur, linia verticala de care vorbeam nu imparte pagina in trei, si nici in patru. pentru ca ea, linia, este doar una, acest lucru ar fi imposibil. daca ar exista o zmeura de aur a matematicii mondiale, cu siguranta mi-ar trimite premiul  acasa. da, ea, zmeura... pe ea... mai bine tac... pentru ca una e-n doua, si alta pe unde.... si nu inteleg nici ce se intampla cu fontu', de ici e mic, dincolo-i mare.... de fapt invers. cand vine una, vin toate!

De criza

Mishu a fost concediat. Se cauta impunator de faianta.
Exista viata si dupa Mishu.

Nu mai pot cu Mishu

Mishu e zugrav, pune parchet, repara glafuri si trage de timp ca un nesimtit (ce e). Cand zice maine, trebuie sa intelegi ca peste o saptamana. Mi-a povestit (la o bere, tuica, la un vin pe care si le ia singur din frigider) ca e divortat, are doi copii si (parca) 4 frati. Cand avea 16 ani, taica-su a aruncat cu un cutit in el. A scapat cu viata pentru ca s-a aplecat sa ia o gura de ciorba si cutitu' s-a infipt in dulapul din spatele lui. De atunci a plecat de acasa si s-a mai intors (cand altcandva) decat dupa 20 de ani. Cand stranuta ai senzatia ca tocmai si-a dat cu ciocanu' in mana sau ca a picat zidul pe el. Cand ma enervez si gesticulez violent imi spune gutural "caaaalm, caaalm, copiiilul, important!". Inteleg cu greu si imi ia mult timp sa pricep ca "ga-la-ta" nu e galeata, ci salata. Nu mai pot cu Mishu!

Mentionez detaliul neimportant ca Mishu e surdo-mut. Cum era si de asteptat in tara tuturor posibilitatilor, ma tine de vorba mai mult decat un meserias om obisnuit (am taiat meserias sa nu se creada ca sunt genul care discrimineaza).

Are si planuri de viitor. Sper ca unul din ele este sa plece de la noi din casa anu' asta, dar nu cred. Mi-a spus doar ca de la primavara vrea sa lucreze la o discoteca in afara Bucurestiului. Dupa ce am vorbit atata cu el, as vrea sa il vad si cum danseaza.

Tot despre copilarie

O doamna respectabila din Italia a venit si ea, ca atatia altii dupa 1990, sa cumpere un copil orfan din Romania, pe 4.000 de dolari. Vanzatorii ii spusesera ca nu mai au decat o bucata, un baiat mai mare, la vreo 8 ani, asa ca s-a grabit sa nu rateze sansa vietii si sa isi achizitioneze copilul mult dorit.

Marcel a fost imbracat frumos, de la Romarta Copiilor si a fost invatat sa spuna mama si bambino. A privit gales in ochii doamnei care, rapita de candoarea acestuia, a platit imediat imediat pretul si l-a luat cu dansa la hotel, urmand sa prinda primul avion spre casa.

Adevarul a iesit la iveala la prima baie. Marcel avea o inaltime de 1.30, dar si 17 ani si partea lui de 1.000 de dolari din afacere.

Aceasta este o poveste scarboasa, dar adevarata. Romaneasca. Doamna a intrat in stare de soc. Cei de la hotel au murit de ras. Marcel traieste si astazi, scapand din baia care i-a pus capac pe scara de incendiu si spune despre el ca e bine proportionat, doar ca i-a stagnat lungimea.

In concluzie, la Radio Erevan se intreaba:

- Domnu' redactor, este adevarat ca si americanii au pitici?

- In principiu da, dar cei romanesti sunt mai mari!

Un curcubeu

Este o panza tesuta de vant din cer in pamant.

N-ajungi la el decat cu o pensula luuunga (doar pentru asta isi imprumuta culorile), cu care trebuie apoi sa desenezi pe-o alta panza (de data asta tesuta de o tesatoare de la mare) stelute colorate, tot de pe cer luate.

De-ncerci sa-l furi, sa te grabesti si sa-l pandesti!

Indiciu: apare dupa ploaie, cam inainte de-asfintit. (de cineva l-a vazut noaptea, sa-mi dea de veste negresit!)

Relansare mult asteptata

NEW work + NEW website = NEW noper

Check it out at noper.ro

p.s. in animatia de Valentine's suntem noi 2 :P

15 ianuarie. Oda.

Scrisoare deschisa catre Ionela

Draga Ionela,

Acesta este un raspuns la commentul tau de acum cateva minute. Si ca sa iti dai seama de importanta raspunsului meu (pentru mine, fireste), nu scriu la categoria comentarii, ci un post separat.

Pentru inceput, permite-mi sa fac mentiunea ca esti un personaj generic reprezentand, desigur, fiinta umana apropiata mie, la care tin si care imi doreste binele, esti societatea insasi care incearca sa ma opreasca din a face o mare greseala. Sincer, eu iti inteleg intentiile bune. Mai mult, apreciez si iau in calcul parerea si sfatul tau.

Dar as dori sa intelegi si tu ca sunt destul de receptiva si pricep usor. Macar uneori. Ma rog, nu conteaza, important este ca, in situatia de fata, pricep (pentru ca nu e greu), receptionez si iau in calcul mesajele pe care mi le trimiti. Prea des. Tot timpul. De fiecare data cand ai ocazia. Nu uita ca esti un personaj generic, deci imagineaza-ti ca mi se intampla chestia asta foarte des, poate zilnic, si deja este un subiect foarte sensibil si care pune o presiune foarte mare pe noi, in incercarea noastra de a fi, totusi, responsabili, dar de a face o alegere si in conformitate cu gusturile noastre, ok, mai ciudate, dure si anoste.

Dupa cum tocmai am spus, aici nu e vorba doar despre a intelege, ci si despre a alege. De inteles am inteles. Oricum, numai Anton nu. Chiar am inteles. Si nu mai pot sa imi mai zici inca o data. Te rog, nu te supara. Sincer, nu ma indoiesc de bunele intentii si iti mai multumesc o data. Anton, care-ti toarna... stiu... E cam sec. Stiu.

Asta am vrut sa iti spun! Ai incredere in mine!

In final, ca sa fiu sigura ca suntem ok, iti fac si-o dedicatie muzicala care sa ne apropie si mai mult.

Extremely pregnant

35 weeks gone, 5 more to go. I can count the weeks left on one hand now!

Cool Guy and Fool Guy

Dilema

Anton Pavlovici Cehov

Antonio Vivaldi

Anton Bruckner

Antoine de Saint Exupery

<- Anton Pann

....

Anton Pop? Cu diminutivul Antonescu?

Cei mai prosti din clasa

Ne-am simtit noi ieri, la cursul de puericultura. Nu stiam nimic, spre deosebire de majoritatea celor din incapere, care stiau mii de detalii despre orice, cu toate ca, dupa fete, nu i-am fi suspectat ca ar avea potential sa fie parinti mai buni ca noi.

Ne-am notat cele mai importante sfaturi, mai ales legate de greseli pe care cu siguranta le-am fi facut:

- fara avionu' si alte zgaltaieri ale copilului, care pt duce la leziuni grave si permanente la nivel cerebral;

- cine arunca copilu'n tavan trebuie neaparat sa il si prinda;

- nu se pune fular pe nasul si gura copilului iarna (asta ne-a revoltat peste masura pe noi, care vrem sa-l facem ninja);

- baia se face de catre tata (hihihihi);

- restul de mama;

- fara saltea de burete (aici noi chiar reflectaseram adanc si in intelepciunea si marea noastra de cunostinte din acest domeniu ajunseseram la concluzia ferma ca cea mai buna saltea e cea de burete);

- pentru mamele care vor sa alapteze mult si bine, cica e bun ceaiul de chimen si anason. Am notat informatia. Am subliniat-o cand am aflat ca anasonul este si un puternic halucinogen.

In final, tatal a primit atestatul de puericultor, intrucat "a insusit temeinic notiunile elementare teoretice si practice in vederea ingrijirii copilului mic, necesare participarii efective a tatalui la ingrijirea copilului nou-nascut".

Primul efect al cursurilor asupra noastra a fost acela ca ne-au terminat fizic si psihic pe amandoi, am plecat tarandu-ne pe gheata pana la masina, si de-acolo in lume. Unde am inceput sa ne certam pe diverse aspecte despre care habar nu aveam pana aseara, dar pe care le-am asimilat si inteles extrem de rapid, ba chiar asupra carora ne-am format si mai rapid pareri extrem de ferme si pertinente (mai ales eu). Opinii, logic, diferite. Compromisuri? Avem nevoie de o vacanta...

Uf. Puericultura, tevatura, -ncheietura... Dincolo de geamandura.

Jucarii pentru copii (?!)

Daca vreti sa fiti la curent cu noutatile, cititi acest blog. Acum o luna s-a lansat in Bucuresti prima jucarie urbana, Sando.

Vazandu-l, am avut doar doua nelamuriri: de ce (doar) urbana si de ce atat de tare? Nu le oferim si copiilor de la tara sansa sa isi sparga capetele unii altora cu noul toy?

However, Sando este foarte dragut, are mii de fete, ca oricine, numai ca, de data asta, desenate de diversi artisti. Mai sus am ales, la pura intamplare, un Sando oarecare.

RIP Lhasa