Singuratate cu sange printre dinti

Lui Anton nu prea ii place sa stea singur. Mai are momente cand accepta aceasta stare si se consoleaza cu o jucarie rasucita printre degete, niste desene animate privite printre zabrele sau cu ture de patut facute pe varfuri. Dar pentru destul de putina vreme. Si cand se plictiseste incepe. Bombaneli, tipete, balmajeli. Aiaaia, baba-baba, heeeei, brrrrrrr etc. Sau simplu: aaaaaa! 

Cand deja se ingroasa gluma si nimeni nu ii rasare in fata ochilor, se autoexileaza in coltul patutului care are vedere spre usa. Isi intinde gatul si scruteaza orizonturile, in speranta ca cineva o sa intre si o sa il salveze. Si tipa iar. Mai enervat: aaaaaarghhhh! Deja nu ne mai jucam. Suzeta nu mai inseamna nimic pentru el in acele momente. Poate doar "Alejandro" l-ar scoate din criza, dar pe minimax nu se da.

Si cand realitatea trebuie acceptata si se cer masuri radicale se produce ceva. Urletele de singuratate se transforma brusc in urlete de durere. Diferenta o faci usor de la un punct incolo, all u need is experience. Urletele de singuratate sunt nervoase, scurte si multe. Cele de durere sunt prelungi si sfasietoare. De capul lui sau de o mana invizibila, Anton a facut cumva- necumva si a dat un dinte de sus de patut. Cand unu', cand altu'. Si, intrand in camera cu sufletul la gura si detergent pe maini (deci nu cu tigara in mana), vezi sange. Pe marginea patutului. La gura lui Anton. Pe dinti. In caz ca nu te simteai suficient de vinovat, na de-aci niste sange de copil de cateva luni!

Ajuns in brate tremurande, mai urla de cateva ori si se opreste, uitandu-se cu ochii umflati la tine si oftand in cascade. Ii stergi lacrimile si sangele cu maneca si il intrebi de ce e rau si nu poate sa stea si el singur putin, cat timp tu... (diverse). Dar el nu raspunde. Te priveste ca si cum ti-ar fi dat o lectie dureroasa pentru el si a carei necesitate nu o intelege. De ce a trebuit sa se ajunga aici, pare el a zice. Si ofteaza din nou.

Surprinzator, dintii ii cresc in continuare.

Mai jos- Anton, cu altceva pe la gura.

Va uram aterizare placuta!

Q: Ce poate fi mai minunat decat sa ai sapte luni si sa bei lapte cu viermi? Proaspat desigilat si cumparat din farmacie. Borat in jet garantat! Partide de urlat nocturn! Pete rosii miscatoare pe tot corpul! Privire sticloasa si zambet fortat! 

A: Sa fii pe cale sa calci pe o coaja de banana in timp ce cobori scarile, purtand in brate personajul sus mentionat. Eu stiu ce inseamna sa calci pe o coaja de banana, si nu din Tom & Jerry. Am cazut de doua ori, in doua zile consecutive, acum multi ani. In acelasi loc. Am inteles (a doua oara) ca undeva, intr-o scara, in spatele unor tufisuri sau intr-un copac trebuie sa fie o gasca de copii cretini care mor de ras ca niste dobitoci. Pentru ca, da, cred ca este spectaculos sa vezi un om care aluneca pe o coaja de banana. Nu ai nicio sansa. Daca pasesti pe o placinta de gheata perfida de sub un strat subtire de zapada ai toate sansele din lume sa iti pastrezi/ restabilesti echilibrul biped, fara sa se cutremure pamantul sub tine cand te trantesti cu fundul puternic de el. Asta intr-un caz, totusi, fericit... Coaja de banana nu iti ofera nicio sansa de scapare. Actiunea se petrece violent si extrem de rapid, astfel incat nu ai timp sa intelegi ce ti s-a intamplat decat cand te ridici ravasit, indurerat si umilit si vezi pe ce ai calcat.

Revenind, pe o scara de bloc unde locuiesc patru copii sub doi ani, o coaja de banana este tot ce iti poti dori pentru a avea inca un element de siguranta pentru tine si copilul tau. Viermi si coji de banana. No fun in this post. De aici si titlul. Sau poate ati fi preferat "Viermuiala placuta!".

O "prima data cand..."

Nu imi plac dovleceii, nu mi-au placut niciodata. Gustul lor dulce-acrisor scarbos, semintele acelea stravezii, pana si numele de "dovlecel", totul imi repugna. Prajiti, pane, in ciorba... scarba suprema. 

Aliatul meu in lupta contra dovleceilor a fost in copilarie vara-mea.Toata lumea incerca sa ne convinga cat de sanatos este dovlecelul si cum vom fi mult mai frumoase si destepte daca acceptam sa mancam asa ceva. Dar noi, arogante, ne multumeam cu ce aveam si strambam din nas, intorcand capul ferm si refuzand cu nesupunere mancarurile ce contineau in ele orice urma, oricat de fina de dovlecel. Eram noi doua impotriva lumii. Si nimic nu ne putea dobori, strangeam din dinti, ne priveam una pe cealalta si suportam cu stoicism orice reprosuri, amenintari, perspective sumbre si, din cate intelegeam, inevitabile, care ne erau adresate de catre cei din jurul nostru.

Am functionat asa multa vreme. Eram echipa perfecta. Ne-am luat de mana si nu ne-am mai dat drumul, am strabatut mari si tari, ne-am refugiat in nori, am fugit in alte galaxii, ne-am catarat in copaci si am sapat transee, am facut tot ce am putut ca sa ne aparam de atacul dovleceilor.

Pana intr-o seara. Era in plin sezon. Ca de obicei, dovleceii ranjeau dezgustatori si pane dintr-o farfurie mare si alba, ale carei margini contrastau puternic cu pigmentul lor bronzat, intr-o usoara alianta cu noi doua. "Luati, ca sunt buni, sa cresteti etc", eternul refren care nu ne mai atingea demult. Stateam nemiscata, precum o stanca si priveam in gol, tacand apasator. La urma urmei, era inca o batalie ca oricare alta de pana atunci. Eram calma, victoria era asigurata. Intr-adevar, urma o lupta pe viata si pe moarte, dar ii stiam deja finalul. Inevitabil fericit.

"Biine, ma, hai sa incerc". Mi-am ridicat privirea catre aliata mea si nu mi-a venit sa cred. Imi mai amintesc doar bretonul ei taiat perfect drept si furculita care s-a infipt nepasatoare intr-o felie de dovlecel. "E, uite ca nu e chiar atat de rau!". 

Fara nicio avertizare prealabila, fara niciun regret, fara nicio privire, alianta impotriva legumei inamice s-a rupt. Si am ramas singura. Singura care era neascultatoare, care nu asculta de cei mari ca sa creasca mare si frumoasa. Singura si infometata, pe o creanga de copac inalt, intr-o campie fara niciun orizont, in arsita. Si s-a deschis pamantul si am intrat in el, si transeele noastre, sapate in atatea veri fierbinti s-au pravalit peste mine, si tunetele m-au tunat si fulgerele m-au aprins, valurile m-au invartit de mii de ori si m-au aruncat in intuneric. 

Nu e chiar atat de rau??? Imposibil!!!

Vara-mea isi aminteste o alta varianta. Incearca sa se disculpe acum, invocand faptul ca ea de fapt nu a stiut ce mananca, si ca a aflat abia dupa ce isi exprimase parerea asupra acestora. Dar ea nu isi aminteste bine, nu a fost o experienta care sa o marcheze. La urma urmei, pentru ea a fost cel mult prima oara cand i-au placut dovleceii. 

Pentru mine a fost prima tradare de care imi amintesc. Din pacate, nu si singura. Din fericire, singura din partea ei. Din pacate, singura de care imi amintesc acum fara sa incerc sentimente negative, ci cu zambetul pe buze.

Nu imi mai amintesc exact cand am iertat-o. Probabil in seara in care am invatat-o cum sa il faca pe 5.

Eveniment

Antonescu o sa mearga vineri sa il vada pe taica-su cum deseneaza la McCann Garage. Nu a inteles exact ce se intampla acolo, se vand niste chestii si banii stransi vor fi trimisi oamenilor din zonele inundate (deci si vecinei noastre de jos). Important este, deci, ca Papa Noper va desena pe aceste "chestii" (upon request, desigur), spre marea fericire a micului Antonescu, care isi doreste toate creioanele colorate varate in gura, frecate de gingii si, inevitabil, zgariate de cei doi dinti, unul mai mare si mai zimtat decat celalalt.

Va asteptam sa va coloram (sau decoloram, in funtie de culoarea pielii, no rasism, bro), pe Jules Michelet nr. 18, chiar la sediul McCann!

Compliment

Ce te faci cand, la intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului, o persoana care ti-a fost colega de clasa si in primii ani de scoala iti spune: "Vai, draga, ce bine arati! Tot asa, inalta si slaba, nu te-ai schimbat deloc! Pe cuvantul meu, esti la fel ca-n clasa intai!"?!

Despre nazuinte de sezon si alte alea

In primul rand, mi-am dorit foarte mult in ultima vreme sa dispara din casa noastra gandacul din baie. Gandacul negru, de teava de Berceni, maaare, care aparea numai cand intram eu in baie. Si care era foaaarte rapid. Nu ca as fi incercat sa il prind, sa il zdrobesc sub papuc, pentru ca numai gandul de a il auzi strivit, de a auzi acel crack infiorator m-ar fi traumatizat pe viata. As fi putut sa incerc tactica Rambo, si sa urlu prelung in timpul actiunii de gandacocid pentru a nu-i auzi ultimele cuvinte, dar si asa banuiesc ca as fi simtit ceva in talpa, pt ca, insist, dimensiunile erau considerabile, iar papucii mei nu au platforme. Ah, ma cutremur. Intr-un final a disparut. Brusc, asa cum aparuse.

Revenind la prima perioada de canicula a acestui an, ma duc cu gandul la revelionul de acum 3 ani din Istanbul. Ce misto e sa te distrezi in halu' ala intr-un oras care se pregateste ca in urmatoarea zi sa plece la munca/ scoala, sa iti danseze un buric milog la nas si sa mananci un peste, cel mai bun peste din lume, sub un pod, intr-o bodega, ca un aurolac fericit! Acum vreau sa ne intoarcem cu Anton acolo. Sa ii cumparam un sugiuc ca sa-i inchidem gura, sa il ducem in bazarul zgomotos, ca sa nu-l mai auzim in caz ca nu merge prima varianta si sa ii cumparam salvari, ca sa aiba mai mult loc pentru caca. 

Si cand s-o face mai mare, mergem cu gandul mai departe la muzeele din Londra, unde sa ne intrebe si noi sa ii explicam. Si daca nu stim sa ii explicam, sa inventam. Important e sa ii dam un raspuns.

Si sa mergem si in Grecia, sa ne balacim printre aricii de mare, sa mancam cea mai buna mancare din lume si sa ne zambeasca toata lumea. Si sa facem ceva ce nu am mai facut de muuulta vreme, adica un castel de nisip, cu canale si turnulete multe, multe. Asta cu fundu' in nisip si galetusa de plastic in mare. Dimineata si seara. Atat.

Bine, ar fi frumos si un 2 Mai, acuma, na! Ati inteles. Vine vara si noi nu stim daca o sa mergem pe undeva. Depindem de Anton. Cu toate ca ne vor lipsi vacantele de altadata, nu suferim. Acceptam si ne bucuram de jocul cu jucariile fosnitoare, de somnul pe burta si de sucul de mere.

Suna telefonul. "Alo! Salut! Sunt eu, gandacul din baie!".

Repetitia este mama invataturii

...sau nu? Avem in blocul vecin un suflet sensibil care invata sa cante la pian. Merge foarte greu. Deja am intrat in a doua saptamana in care incearca (cate o ora, de doua ori pe zi) sa cante Love Story. La inceput a fost dragut. Acum e insuportabil. Nu poate sa cante decat primele acorduri ("Where do I begin, to tell the story of...") si se poticneste in mod evident. Ceva merge brusc wrong. Nu mai pot cu Love Story.

La Anton, totusi, se aplica principiul din titlu. Deja a intors capul la 170 de grade de suficient de multe ori incat sa stie ca, daca face asta, da cu ochii in televizor. Si lui ii place sa se uite la televizor. Bineinteles, nu are voie. Logic, asta nu conteaza. De pe pozitia pe burta, cu spatele la televizor, capul lui se ridica rapid, se intoarce ca-ntr-un film pe care nu o sa il mentionez aici si ochii se fixeaza, se holbeaza pe ecran. Deocamdata nu este selectiv, orice, numai sa fie dat drumu' la televizor.

Si la Dexter se aplica principiul sus-mentionat. Dupa numai cateva sedinte de dresaj, "a facut o figura foarte buna" la expozitia C.A.C. Bucuresti 2010 si a iesit "B.O.B.- Best of Breed" si "R.P.J.- Romania Prime Junior". In curand punem si filmuletul, sa va dovedim ca avem un caine ascultator si frumos umblator si ca si-a meritat din plin titlurile. Chiar daca inca mai face caca in casa atunci cand are el chef. Si pishu.

In concluzie, cel mai prost din cartier a picat in acest post vecinu'. Huo! 25 % din salariu!

Bejoux

Zana Botoshel si-a dat (de) doua (ori) cu bagheta-n cap si s-a transformat in prietena noastra, Simina. Si, ca sa nu fie plictisitoare si sa aiba un talent pe lumea asta, a pus iar mana pe bagheta pe post de croseta (...cred. sau pe doua pe post de andrele?!) si s-a pus pe treaba. 

Cand a vrut sa faca ceva deosebit, a cautat sa se inspire din realitatile minore (chiar fara buletin). Si, in timp ce Anton descoperea foarte serios ca are doua maini si se rostogolea precoce de pe burta pe spate si-napoi si incerca s-o ia la picior dar hai! ca asta ar fi chiar culmea, in acest timp, spuneam, Simina ne anunta ca avem o linie vestimentara ce ii poarta numele (mai jos...). 

Ii multumim si ii transmitem ca Anton poarta cu placere pulovarasul, dar botoseii pur si simplu nu-i mai da jos din picioare, oricat de rau i-ar transpira! 

You can do anything but lay off of my blue suede shoeees!

This is love

Pentru ca e mic, si deci dragut,
pentru ca rade (atat de frumos) dimineata, urla seara si doarme (toata) noaptea,
pentru ca scuipa,
pentru ca e singurul copil sub 6 luni care nu doarme cand il plimbam cu caruciorul prin parc,
pentru ca are vocea din Chip si Dale,
pentru ca e minor,
pentru ca e cool in alb,
deci nu in negru (?!),
pentru ca nu miscam in front in fata lui,
pentru ca tipa la animalele din carusel,
pentru ca mananca de cinci ori pe zi
si ragaie tot de atatea ori,
pentru ca e fascinat de elefantul albastru,
pentru ca are o ureche ciupita,
pentru ca sta cu degetul mic in sus,
pentru ca il tinem in brate non stop cand e treaz, chiar daca stim ca ne santajeaza,
pentru ca ii cresc unghiile cu viteza luminii,
pentru ca e ninja,
pentru ca, desi nu are par in cap, are vartej,
pentru ca nu il baga in seama pe Dexter,
ci doar accepta uneori sa il linga pe cap,
pentru ca ajungem sa spunem si sa intelegem vorba "a dormi ca un ingeras",
pentru ca e al nostru,
din mii si mii de motive
dar mai ales
pentru ca agu, ng, ghe si iii.

13 - Zi de sarbatoare, deci si o postare

Ii uram pe aceasta cale la multi ani sotului si tatalui din familia noastra si ii uram mult succes in activitatea profesionala la noul job! Mai jos, father and son! Agu! (dulcegariile acasa :P)